“Mă simt atât de vinovată că iar am ridicat tonul la copilul meu!”
“Mă simt atât de rău că am reacționat așa și că nu am avut mai multă răbdare… Sunt o mamă groaznică!”
“Iar mi-am pierdut cumpătul…”
“Vreau să mă ascund undeva, unde să nu mă vadă nimeni…”
Și apoi urmează o jumătate de oră de plâns în baie, în mașină sau noaptea, în pernă, când nimeni nu te vede. Promițându-ți că mâine vei face mai bine…
Așa arată vinovăția de mamă. De părinte, de fapt – pentru că și tații o simt uneori, chiar dacă nu o spun.
Povara invizibilă a părinților
Vinovăția parentală este una dintre cele mai grele poveri emoționale. Apare din dragoste, din dorința profundă de a face totul perfect pentru copilul tău, dar și dintr-un ideal nerealist: acela că un părinte bun nu greșește niciodată. În realitate, toți părinții greșesc. Toți obosesc. Toți au momente în care cedează.
Însă ceea ce face diferența nu este greșeala în sine, ci ce urmează după ea.
Perfecțiunea nu este cheia. Conexiunea, da.
Un părinte bun nu este acela care nu greșește niciodată, ci acela care știe să repare. Care știe să spună „Îmi pare rău, am ridicat tonul, nu voiam să se întâmple asta” și care îl învață pe copil că emoțiile pot fi gestionate, că oamenii se pot reconecta după o ceartă, că iubirea rămâne acolo, indiferent de momentele dificile.
Copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți. Au nevoie de părinți reali. De părinți care își acceptă vulnerabilitatea, care își recunosc greșelile și care aleg să meargă mai departe, cu blândețe față de ei înșiși și față de cei mici.
Vinovăție sau compasiune? Alegerea care schimbă totul
În loc să te critici, ai putea încerca să te privești cu mai multă compasiune. Da, ai ridicat tonul. Da, ai avut un moment greu. Dar ai și capacitatea de a învăța din el. Iar mâine vei face mai bine – nu pentru că astăzi ai fost o mamă rea, ci pentru că în fiecare zi crești alături de copilul tău.
Amintește-ți că și tu ești om. Și meriți aceeași blândețe pe care o oferi copilului tău.
– Autor O mamă
(Drepturile de autor sunt rezervate!)
