Între vină și iubire infinită — Povestea unei mame de doi.🤍
Când s-a născut primul copil, inima ei s-a mărit cât un univers. Fiecare noapte albă, fiecare zâmbet, fiecare pas era o poveste nesfârșită de iubire între o mamă și puiul ei. A învățat ce înseamnă dragostea care doare, dar care te înalță, îți oferă împlinirea și te schimbă pentru totdeauna. A înțeles ce înseamnă iubirea adevărată și sensul vieții!
Apoi, într-o zi, testul de sarcină a arătat din nou două liniuțe… Dar acolo, în mijlocul bucuriei, s-a strecurat și o umbră, mică, dar grea, care ascundea teamă și vinovăție. Oare pot iubi doi copii la fel? Oare nu îl trădez pe primul dăruind și altuia ce era doar al lui? Oare voi reuși? Oare pot s-o iau de la capăt?
Vinovăția s-a așezat în sufletul ei, tăcută, dar prezentă.
Au urmat luni întregi de așteptare, pline de emoții, pregătiri, gânduri. În sufletul ei încolțea o bucurie tainică, o nouă inimă își făcea loc lângă a ei. Un nou pui. Dar de data asta, unul care era așteptat cu nerăbdare și de cel mare. A fost prima dovadă că iubirea se înmulțește. La aflarea veștii, bucuria din familie era nemărginită, căci și-a dorit din tot sufletul o surioară sau un frățior. La masă, o farfurioară pentru bebeluș, era deja așezată cu multă emoție de mânuțele micuțe și gingașe, care erau atât de entuziasmate, că în curând nu vor mai face asta singure… Serile erau pline de pupici pe burtică, mângâieri și povești despre frățiori…
A venit și ziua mult așteptată, iar atunci n-a mai fost frica de la prima naștere. Era altceva… O iubire nouă, necunoscută, dar la fel de profundă. Din nou mamă!🥹 Și dintr-odată, a înțeles: inima nu se împarte, se face și mai mare! Nu se rupe, ci crește!
Acum familia era completă! Nimic nu a dispărut, ci bucuria și iubirea au crescut! Temerile s-au liniștit, ușor. Dar uneori, vinovăția încă apare, dar își spune mereu: Fac tot ce pot mai bun pentru copilașii mei. Iar asta o întărește.
Căci, de multe ori trebuie să spună:
„Stai puțin, că plânge bebe…”
„Nu pot acum, trebuie să-l schimb pe bebeluș…”
„Poți să aștepți puțin?”
Toate astea dor atât de tare…
Când cel mare cere brațele care-l țin deja pe bebeluș, dar și bebelușul are atâta nevoie de mama lui. Când nu mai are timp să stea ore întregi cu jucăriile pe covor, pentru ca și bebelușul are nevoie să fie ținut la pieptul mamei, ore în șir. Când vocea i se ridică, obosită de prea multe „mami!” și prea puțină liniște. Când ar dori să-l alăpteze pe cel mic, numai ei doi împreună… Se simte vinovată că nu mai e doar a celui mare, dar se simte vinovată și pentru că nu poate fi doar a celui mic, care este atât de firav și are nevoie de mama lui ca de aer!
Și poate că el, cel mare, a învățat singur să-și ia ce își dorește. Uneori, să adoarmă fără poveste. Să-și lege șireturile în timp ce ea îl legăna pe bebelușul nou-născut.
Dar știe acum… nu e un supererou. Este un om. O mamă care își iubește copiii până la cer și dincolo de el.
Și uneori doare. Doare că nu toate îi ies exact cum își dorește, că nu găsește destul timp pentru fiecare, că nu are momente atât cât și-ar dori. Dar știe, cu toată inima, că încearcă din răsputeri să fie “destulă” , că în inima și-n brațele ei fiecare își are locul, și mai știe că, le-a dăruit amândurora cel mai frumos cadou: un frate. Un prieten pe viață.♥️🥹🥲
Sufletul ei e plin! Când îi vede râzând împreună. Când cel mare își mângâie frățiorul și îi spune „te iubesc” cu voce gingașă. Când se îmbrățișează. Când casa e plină de viață, de pași mici și glasuri care se strigă una pe alta.„Dragostea dintre surioare/frățiori, este cea mai frumoasă formă de iubire, împletită cu prietenia, sinceritatea, amintirile și valorile comune!”
Căci asta înseamnă să fii mamă de doi. Cu inima plină până la cer de iubire. Cu vinovăția în colțul ochilor obosiți, dar și cu dragostea în fiecare gest. Știe că nu e perfectă, dar e acolo – zi de zi, clipă de clipă. Și asta, în felul ei imperfect și minunat, e o formă de eroism.🤗
✍🏻Autor O mamă
(Drepturile de autor sunt rezervate!)
