„Mă simt rău, mami, mami, nu mă pot opri…”
– Când furia copilului e doar o mască
Eram la magazin. Tocmai ce terminasem cumpărăturile. Fetița mea de 3 ani, obosită, agitată, morocănoasă. A refuzat să mai stea puțin în locul de bebeluși al căruciorului. A început să lovească cu picioarele și să plângă foarte tare…
Bineînțeles că vocile critice din jur nu au întârziat să apară: „Ești fetiță mare și așa de urât țipi?”, „Shht, râde lumea”, „Te iau la mine” – voci ce, bineînțeles, mai mult o enervau și îi alimentau starea.
Am reușit, într-un final, să fac față situației, lămurind și lumea, ajutând cu o vorbă calmă și copilul. (Nu-mi iese mereu, dar acum am reușit și scriu aici ca să înțeleagă cât mai mulți părinți importanța calmului lor în mijlocul furtunii.)
Cu o mână puneam produsele în sacoșe, iar cu alta o mângâiam pe fetiță și îi spuneam că mergem imediat.
La ieșirea din magazin, în mijlocul furiei ei, m-a tras de păr și m-a lovit cu piciorul în burtă, zbătându-se foarte tare.
– Nu vreau acasă! Nu vreau în mașină! Nu vreau nimic! Vreau ceva bun! Țipete și urlete… așa arată un tantrum perfect.
Am ajuns la mașină… Am inspirat adânc. Simțeam cum mi se ridica părul de pe mâini, de frustrare, de tristețe, de neputință. Nu mai știam ce să spun. Nu era prima dată, dar parcă acum era mai intens ca niciodată. Mi-era teamă să pornesc la drum în starea asta. Am rămas amândouă acolo, lângă alee, în liniștea tensionată dintre plâns și neputință.
Am încercat să o ating ușor pe mânuță. A zvâcnit. Am încercat să-i vorbesc, dar refuza, pur și simplu nu mă auzea. În cele din urmă, după câteva minute de tăcere apăsătoare, mi-au dat lacrimile și i-am întins mâinile să vină să o îmbrățișez. (De obicei asta funcționează la noi în acest caz de furie.)
A făcut ochii mari, parcă m-a privit direct în suflet și am auzit o voce mică și tremurată spunând:
– Mami… mă doare aici, în piept…
M-a străpuns. Am simțit cum ceva în mine se rupe. Mi-a fost greu să-mi găsesc cuvintele, dar am întrebat:
– Ce te doare, iubirea mea?
A oftat adânc, cu ochii plini de lacrimi:
– Nu știu… vreau o îmbrățișare!
Și-atunci am știut: nu era un copil rău, nu era „răsfățată”, nu era „needucată”. Era un copil care pur și simplu nu știa cum să spună ce simte. Care trăia o emoție prea mare pentru un suflețel atât de mic…
Atunci ne-am îmbrățișat puternic amândouă și i-am zis plângând:
Te înțeleg, te iubesc, sunt aici, ești în siguranță cu mine!
Dragi părinți:
Furia copiilor nu e lipsă de respect față de voi! Nu e „obrăznicie”. Furia e, de multe ori, doar durere învelită într-un strigăt. E rușine. Frustrare. Neputință. Dor. Nesiguranță. Oboseală.
E un copil care spune cu tot corpul:
„Ajută-mă! Nu știu cum să-ți spun ce e cu mine.”
Nu luați personal cuvintele grele, iar loviturile lor nu au urmă de răutate…
(În mijlocul furtunii, ei uită de reguli. Amintiți-le blând: „Noi nu lovim, chiar dacă suntem supărați.” Nu loviți și voi, nici cu vorbe, nici cu palme, ci doar cu iubire, lacrimi dacă e nevoie.)
Nu faceți educație în mijlocul furtunii. Nu certați, nu ridicați tonul. Așteptați să treacă valul și țineți-i strâns, chiar dacă par că vă resping. Ei atunci au cea mai mare nevoie de părinți.
Fiți ancora lor. Fiți calmul lor. Fiți iubirea lor, necondiționat.
Eu încă învăț asta. În fiecare zi. Și mă iert pentru când nu reușesc. Dar mă și țin tare pentru când reușesc. Și plâng că am reușit!
Pentru că acel „mă doare aici, în piept” nu-l voi uita niciodată.
Și nici privirea aceea mică care doar voia să-i fie bine. Să se simtă văzută de către mine, înțeleasă, acceptată și îmbrățișată.
✍🏻 Autor: O mamă
(Drepturile de autor sunt rezervate!)
