Aș vrea să număr până la zece, să închid ochii și să mă teleportez înapoi în copilăria mea.
Să stau cu copiii până la zece noaptea în fața porții și să jucăm cărți, flori, fete sau băieți, să mâncăm semințe și să povestim despre tot ce ne trece prin cap, să mâncăm gogoși cu zahăr făcute de mama unuia dintre noi și să le împărțim frățește… să ne bucurăm de copilăria noastră simplă și frumoasă!
Să jucăm v-ați ascunselea până ne strigă mamele să intrăm, că deja s-a făcut întuneric!
Și în iernile târzii, să ne ducem pe deal să ne dăm cu sania trenulețul… să ne înghețe nasul de frig, iar când intrăm în casă, să scuture mama cu mătura zăpada de pe noi.
Să mai mergem cu vacile pe câmp, să prăjim afine și să coacem cartofi în jar…să stăm la focul de tabără, să adunăm crengi din pădure și să facem un cort.
O copilărie simplă, dar magică!
Vremuri în care nu conta cât are cineva, cine e mama sau tatăl lui, cu ce e îmbrăcat, câți bani are sau ce statut social are! Nu conta nimic, conta doar faptul că eram împreună, sinceri și fără interese.
Și poate că nu știam atunci cât de norocoși eram…
Și nici nu știam când a fost ultima dată…
Dar acum, când lumea pare atât de grăbită și de complicată,
mi-aș dori atât de mult să mai fiu acolo, măcar o singură după-amiază de atunci
cu joacă, râsete și cerul aprins de apus…
unde tot ce era important încă nu putea fi pus în cuvinte, ci doar simțit.
Acolo am fost liberi cu adevărat. În copilăria noastră ce pare a fi demult uitată…
Și poate că într-un colț tăcut al inimii,
încă suntem…
Copilăria la țară
