Astăzi, 5 iunie, este Ziua Învățătorului în România.
O zi în care ar trebui să ne oprim puțin din grabă și să ne amintim de oamenii care, după părinți, au petrecut poate cel mai mult timp alături de copiii noștri.
În fiecare dimineață, un învățător intră într-o clasă plină de copii diferiți.
Unii sunt curajoși. Alții timizi. Unii învață repede. Alții au nevoie de mai mult timp. Unii vin la școală cu încredere. Alții vin cu frici pe care nu le vede nimeni.
Și, în mijlocul tuturor, stă un om care încearcă să îi învețe să citească, să scrie, să socotească, dar și să conviețuiască, să respecte și să crească frumos.
De multe ori, părinții văd doar propriul copil.
Învățătorul îi vede pe toți.
Îi vede când sunt fericiți. Îi vede când sunt triști. Îi vede când se simt excluși. Îi vede când nu au încredere în ei. Îi vede când reușesc și când se luptă cu propriile neputințe.
Nu este o muncă ușoară.
Într-o perioadă în care educația este adesea criticată, iar profesorii sunt judecați pentru orice greșeală, cred că este important să spunem și un alt adevăr:
Există mulți învățători care își fac meseria cu sufletul.
Există oameni care rămân după program pentru un copil care nu a înțeles lecția.
Există oameni care încearcă să încurajeze un copil care nu crede în el însuși.
Există oameni care duc acasă grijile elevilor lor și care se bucură sincer atunci când îi văd reușind.
Desigur, nici profesorii nu sunt perfecți.
Așa cum nici părinții nu sunt.
Dar cred că o societate sănătoasă se construiește atunci când părinții și profesorii nu se privesc ca adversari, ci ca parteneri.
Pentru că niciun copil nu poate crește frumos dacă cei doi piloni ai educației sale trag în direcții diferite.
Astăzi, de Ziua Învățătorului, aș vrea să le mulțumesc tuturor dascălilor care aleg, în fiecare an, să creadă în copii.
Celor care îi învață să citească primele cuvinte. Celor care îi ajută să descopere că pot. Celor care îi ridică atunci când greșesc.
Și celor care, uneori fără să știe, lasă urme frumoase în sufletul unui copil pentru tot restul vieții.
Pentru că, peste ani, poate că elevii nu își vor aminti fiecare lecție.
Dar își vor aminti mereu învățătorul care a crezut în ei atunci când nici ei nu reușeau să creadă în ei înșiși.
