Băieții mei sunt primăvara mea.
Nu pentru că e martie sau mărțișor. Nu pentru că înfloresc pomii. Ci pentru că, odată cu ei, am învățat să înfloresc și eu.
Unul m-a învățat curajul. Altul m-a învățat răbdarea. Amândoi m-au învățat o iubire pe care nu o pot pune în cuvinte fără să-mi tremure inima.
În pașii lor grăbiți aud viața. În îmbrățișările lor simt liniștea. În ochii lor văd cea mai sinceră oglindă a mea.
Și când îmi dăruiesc o floare culeasă stângaci,
o felicitare desenată cu linii tremurate, un mărțișor ales cu grijă din mânuțele lor mici…
simt că am primit tot.
Nu pentru că sunt flori. Nu pentru că e o sărbătoare. Ci pentru că în acel gest e inima lor.
Ei sunt darul meu zilnic.
Băieții mei nu sunt doar copiii mei. Sunt începutul meu din nou și din nou. Sunt verdele crud după o iarnă lungă. Sunt motivul pentru care aleg să cresc, nu doar să exist.
Ei sunt primăvara care nu se termină niciodată în sufletul meu.
