Bunicii nu sunt bone.
Nu sunt obligați să-și crească nepoții. Dacă ei își doresc asta, este un lucru minunat, benefic pentru toată lumea. Nepoții cresc prin iubirea lor. Ei se bucură de clipele petrecute împreună, iar părinții mai respiră puțin.
Dar dacă nu se poate, nu trebuie să ne supărăm pe ei și să-i judecăm.
Nu știm cât de greu le-a fost lor să ne crească pe noi. Nu aveau toate ajutoarele pe care le avem noi astăzi. Mașină de spălat vase, mașină de spălat rufe, aspiratoare care spală singure pe jos… internet ca să afle în cinci minute răspunsul la toate întrebările.
În plus, situația lor financiară era, de cele mai multe ori, mult sub a noastră.
Au muncit. Au tras. Au plâns. Au luptat. Au renunțat. Au obosit.
Poate că și-ar fi dorit și ei „o pauză” când noi eram mici.
Poate că și ei ar fi avut nevoie de ajutor.
Dar nu aveau pe cine să sune.
Mulți dintre ei nu au fost într-o vacanță niciodată. Nu și-au cumpărat nimic din ce și-au dorit poate ani de zile, ca să ne ajungă nouă.
Astăzi vrem să fie disponibili oricând. Să preia copilul când suntem obosiți. Să-l țină când avem ședință.
Să-l crească „ca pe vremuri”, dar după regulile noastre moderne.
Vrem experiența lor. Dar fără opiniile lor.
Vrem ajutorul lor. Dar fără limitele lor.
Și uneori ne supărăm pe ei, deși nu merită.
Și uităm un lucru esențial: ei și-au crescut deja copiii.
Nepoții sunt bucuria lor, nu responsabilitatea lor.
Dacă aleg să ajute, este un dar. Nu o datorie.
Iar un dar nu se cere. Se primește cu recunoștință.
Poate ar trebui să ne întrebăm mai des:
când a fost ultima dată când i-am întrebat dacă sunt bine?
Când a fost ultima dată când i-am lăsat să fie doar bunici, nu „plan de rezervă”?
Pentru că într-o zi, casa lor nu va mai avea lumină aprinsă.
Și am da orice să mai auzim un „Lasă, mamă, că vin eu.”
Bunicii nu sunt bone. Sunt rădăcini.
Și rădăcinile nu se folosesc. Se respectă.
