CÂND ERAM EU COPIL, COPIII ASCULTAU DE PĂRINȚI.
Astăzi… părinții ascultă de copii.
Când eram eu copil, era ceva firesc: părintele spunea, copilul asculta.
Dar nu din frică, nici din teroare, ci din respectul față de părinte, din faptul că fiecare știa unde îi este locul. Părintele era cel responsabil de viața copilului, el lua decizii și era stăpân pe situație.
Astăzi, lucrurile par răsturnate.
Vedem copii care decid unde merge familia în vacanță. Copii care hotărăsc ce se mănâncă. Copii care negociază ora de culcare. Negociază orice regulă… Copii care ridică tonul la părinți. (La profesori, la bunici.)
Și părinți care explică la nesfârșit, justifică, negociază… și, în final, cedează.
Nu, nu vorbesc despre autoritate rigidă. Nu vorbesc despre „așa pentru că așa spun eu”.
Vorbesc despre limite sănătoase. Despre o ierarhie normală. Adultul este cel responsabil de viața copilului. Îi asigură o creștere frumoasă și sănătoasă.
Astăzi, ca părinți, ne-am rătăcit undeva pe drum… Din frica de a nu da mai departe propriile răni emoționale, am înțeles greșit „te iubesc orice ai face”. Am confundat iubirea cu lipsa limitelor. Am confundat blândețea cu permisivitatea. Am confundat prietenia cu absența rolurilor.
Un copil nu are nevoie să conducă familia. Un copil are nevoie să se simtă în siguranță. Iar siguranța vine din structură. Din reguli, din consecvență și din seriozitatea părinților.
Când părintele nu mai conduce, copilul preia controlul. Dar un copil care conduce este un copil apăsat de o responsabilitate prea mare pentru vârsta lui.
Și apoi ne mirăm: de ce nu acceptă un „nu”, de ce se revoltă la școală, de ce nu respectă profesorii, de ce nu tolerează frustrarea.
Pentru că acasă a învățat că el decide.
Copilul decide în joacă, nu în viață. (Atunci își satisface nevoia de autonomie.)
Iubirea adevărată nu înseamnă să-i faci viața copilului așa cum vrea el. Pentru că el nu e în măsură să hotărască ce e bine și ce nu. A fi părinte înseamnă să îl pregătești pentru realitate.
Înseamnă să spui „nu” când e nevoie.
Să suporți supărarea lui. Să rămâi ferm când plânge. Să fii părinte, chiar dacă uneori ești „cea mai rea mamă/tată din lume”.
Copiii noștri nu au nevoie de părinți speriați să nu greșească. Au nevoie de părinți stabili care își înțeleg și își îndeplinesc pe deplin rolul de a fi capabili să-i crească.
Pentru că într-o lume în care totul se schimbă rapid, singurul punct fix trebuie să fim noi.
Poate că nu trebuie să ne întoarcem în trecut.
Dar sigur trebuie să ne întoarcem la echilibru.
Trebuie să învățăm să facem diferența între ceea ce am primit și ne-a rănit, ca să nu repetăm, și ceea ce am primit și ne-a format frumos, ca să ducem mai departe.
Pentru că nu copilul conduce familia. Părintele o face. Cu iubire, cu seriozitate, cu responsabilitate.
