Când eram eu copil, toamna arăta altfel…
Fericirea era atât de simplă…
Un măr căzut direct din copac, pe care îl mâncam ascultând ciripitul păsărelelor din grădină, care se pregăteau să plece în țările calde…
Nu aveam telefon, iar televizorul se pornea doar în zile mari, când toată casa mirosea a curat și liniște.
Dimineața începea cu pâine cu zacuscă sau cu gem de gutui făcut de mama,
iar până seara totul era despre joacă, râsete și noroi pe genunchi.
Mergeam la cules de dovleci, porumb și struguri, adunam nuci, pe care apoi le vindeam pentru un strop de ulei și pentru bucuria de a fi de ajutor.
În serile târzii de toamnă, ne jucam „de-a v-ați ascunselea” prin grădină, iar eu mă ascundeam după șura plină de coceni, râzând în pumni să nu mă audă nimeni, când părinții puneau la punct ultimele detalii în grădină.
Era o lume fără grabă, dar plină de viață. Zilele aveau miros de must proaspăt, zacuscă cu ciuperci, turte, gem de vișine și compot de mere…
O lume în care soarele apunea peste sat, iar noi ne strângeam acasă cu obrajii roșii și inimile ușoare.
Și poate că atunci nu știam, dar trăiam cele mai frumoase zile din viață…
- articol de suflet
