Când ești copil și părinții te ceartă, te superi pe ei, te enervezi și le spui chiar și cuvinte grele. Nu realizezi că tot ce fac pentru tine este din iubire și protecție.
Ți se pare că sunt prea stricți. Că nu te înțeleg. Că exagerează.
Nu vezi nopțile în care nu dorm pentru tine. Nu vezi fricile lor. Nu vezi rugăciunile șoptite pentru viitorul tău.
Nu vezi că ei îți vor doar binele… și crede-mă, sunt singurii oameni care îți vor binele cu adevărat.
Și apoi crești.
Și vine vremea să le mulțumești pentru tot ce cândva ți se părea enervant și nedrept… Te surprinzi spunând: „Câtă dreptate avea mama…”
„Ce bine m-a învățat tata…”
Începi să înțelegi că limitele lor te-au ținut în siguranță.
Începi să înțelegi „nu”-urile lor te-au învățat să alegi corect.
Începi să înțelegi grija pentru viața ta.
Și într-o zi îți dai seama că vocea mamei a devenit vocea ta. Că sfaturile tatălui trăiesc în deciziile tale.
Atunci nu te mai superi. Atunci îți vine să îi îmbrățișezi.
Să le spui că ai înțeles. Să le spui că le mulțumești.
Pentru că iubirea părinților nu este întotdeauna blândă.
Dar este întotdeauna adevărată.
Și când devii la rândul tău părinte…
abia atunci înțelegi cât te-au iubit.
Camelia Rebegea - Autor
