Când ne e frică să fim părinți, copiii învață că li se cuvine totul și pot face absolut tot ce le trece prin cap.
Trăim o vreme în care ne e teamă să fim părinți, să punem limite serioase. Ne e teamă să cerem respect. Ne e teamă să spunem „nu”, ca nu cumva să „rănim copilul”.
Dar cine îl învață, atunci, respectul?
Un context care ar trebui să ne pună pe gânduri
Zilele acestea, România a fost zguduită de o întâmplare gravă în care au fost implicați adolescenți.
O situație extremă, care a adus multă teamă, durere și întrebări fără răspuns în rândul părinților.
Nu e nevoie de detalii.
E suficient să știm atât: când lipsesc limitele și autoritatea părintească, consecințele pot deveni ireversibile
Nu este un caz izolat.
Este rezultatul unui cumul: lipsă de reguli, lipsă de responsabilitate, confuzie între iubire și permisivitate.
O experiență personală care m-a trezit
În toamna anului trecut, am fost în Franța, la Muzeul Luvru.
La ieșire, eram obosită, frântă. Fetița mea cea mică era epuizată, plângea. M-am așezat jos pe o bancă, încercând să o liniștesc.
În acel moment, o adolescentă dintr-un grup s-a răstit la mine să mă ridic.
Restul au râs.
Apoi s-au așezat toți, iar eu m-am îndepărtat.
Nu a fost o glumă.
Nu a fost un gest copilăresc
A fost siguranța că poate vorbi așa unui adult, fără nicio consecință.
Și atunci m-a lovit gândul:
când au ajuns copiii să râdă de un adult?
Când au ajuns adolescenții să fie atât de duri?
Unde ne-am rătăcit ca părinți
Am ajuns să auzim tot mai des:
„Notele nu contează.”
„Regulile sunt depășite.”
„Autoritatea îi traumatizează.”
„Iubirea e totul.”
„Te iubesc orice ai face.”
Iubirea este esențială.
Dar iubirea fără limite nu educă.
Iubirea nu înseamnă să-i spui copilului că poate face orice, pentru că „îl iubești oricum”.
Iubirea nu funcționează așa.
Iubirea nu are legătură cu lipsa limitelor și nici cu renunțarea la responsabilitate.
Și, mai ales, disciplina nu trebuie confundată cu abuzul
A iubi înseamnă să-ți crești copilul astfel încât să nu facă rău nimănui, nici altora, nici lui însuși.
Înseamnă să-l înveți să respecte reguli, să accepte consecințe, să înțeleagă binele și răul, pentru ca într-o zi să poată avea un viitor bun.
Un copil are nevoie să știe: că există reguli clare, că există bine și rău, că faptele au consecințe, că respectul nu este opțional.
Seriozitatea nu înseamnă lipsă de iubire
Ni se spune că: disciplina înseamnă că “nu-l înțelegi pe copil”, religia e „învechită”, autoritatea părintelui „rănește”, “copilul trebuie să-l accepți exact așa cum este.”
O confuzie totală Și atunci părinții se retrag. Se tem să mai ceară. Se tem să mai corecteze, să îndrume.
Dar un copil crescut fără repere clare nu devine liber. Devine confuz și derutat… vedem ce se întâmplă astăzi în școli.
Când „psihologismele” fără echilibru fac rău
Suntem bombardați cu mesaje ușor de consumat, fără context, fără responsabilitate, create pentru vizualizări.
Iar părinții ajung să creadă că nu mai au voie să fie fermi, nu mai au voie să spună „nu”, nu mai au voie să fie părinți.
Părinții care nu fac diferența între fermitate și violență ajung, fără să vrea, să crească copii derutați.
Iar copiii derutați sunt exact rezultatul unei educații bazate pe informație incompletă, superficială, consumată fără discernământ.
Foarte mulți părinți care din propriile răni emoționale, nu mai știu cum să reacționeze…
Educația nu se face din frică, dar nici din renunțare.
Se face din iubire responsabilă.
A fi părinte nu înseamnă să fii pe plac
Copiii nu au nevoie de părinți speriați.
Au nevoie de părinți prezenți și curajoși.
Părinți care iubesc profund, transmit valori, explică blând, dar mențin limite clare.
Pentru că educația nu este doar despre emoție.
Este despre responsabilitate.
Iar responsabilitatea începe acasă
