Cea mai bună prietenă pe care viața
mi-a dăruit-o, este fetița mea!
Ador să ne îmbrăcăm la fel, în rochițe la fel, pantofi în același ton și părul prins în coafuri identice.
Uneori mă prinde de mână și-mi spune:
„Mami, ne-am făcut la fel! Suntem cele mai bune prietene, nu?”
Și în acea clipă, știu că inima mea n-a bătut niciodată mai adevărat.
Fetița mea nu e doar copilul meu.
E bucuria mea zilnică, liniștea din haos, zâmbetul care-mi salvează ziua.
E acel suflet mic care mă urmărește peste tot și, fără să-și dea seama, mă învață din nou să fiu copil.
O privesc și mă gândesc că într-o zi va crește.
Poate nu va mai dori să ne asortăm rochiile. Va alege ea cine vrea să fie.
Și poate va greși, poate va cădea…
Dar eu voi fi acolo. Nu doar ca mamă.
Ci și ca o prietenă. Cea mai bună și sinceră!
Construiesc cu ea o relație în care își poate permite să greșească, să se deschidă, să se simtă în siguranță.
Vreau să știe că, indiferent de vârstă, mama ei e locul unde poate veni mereu.
Cu lacrimi, cu bucurii, cu temeri, cu visuri.
Eu nu cresc doar o fetiță.
Cresc cea mai bună prietenă a mea.
Una care îmi împrumută pantofii azi, dar îmi va împrumuta sufletul într-o zi.
Și chiar dacă va veni o vreme în care își va lua zborul, sper ca legătura noastră să rămână așa cum e acum: caldă, sinceră și neîntreruptă de nimic.
Pentru că în ea mă regăsesc. În ea mă vindec.
Ea e fetița mea. Dar și prietena inimii mele. Și sper ca și eu să fiu pentru ea, tot ce are nevoie!
