Cum pot să-i spun copilului meu că, de ziua copilului, eu sunt cea care trăiește o sărbătoare?
Că balonașele colorate sunt pentru sufletul meu,
că râsul lui gingaș e mai dulce decât orice înghețată, și că fiecare dorință rostită de el e o bucurie împlinită pentru mine?
Mă bucur…
Pentru el, dar și pentru copilul din mine,
care n-a simțit asta cândva.
Pentru fetița care privea de la distanță zilele frumoase,
care nu cerea, căci nu învățase să spere și nu știa cum arată o sărbătoare…
Astăzi o țin de mână pe ea, în mine,
și pe copilul meu, în lume.
Și le spun: „Meritați să fiți iubiți așa, fără măsură. Meritați să sărbătoriți ziua copilului.”
Cum să-i spun că, în timp ce-l țin de mână printre flori, soare și voie bună, inima mea dansează de fericire?
Sau poate nici nu trebuie să-i spun vreodată…
Poate e de-ajuns că sunt aici, lângă el,
cu ochii plini de lumină și brațele deschise.
Poate nu va ști niciodată cât de mult mă bucur acum.
Dar într-o zi, când va deveni părinte,
va înțelege…
și va trăi, poate, același miracol.
