Cum să-i explic copilului meu că, atunci când îl strâng în brațe și lacrimile îmi alunecă pe obraji, nu plâng de tristețe, ci pentru că în acea îmbrățișare regăsesc ceva ce mi-a lipsit în copilărie? Că fiecare gest de iubire pe care i-l ofer este și o alinare pentru copilul care am fost eu cândva, un copil care a tânjit după căldura unei îmbrățișări părintești, dar n-a primit-o?
Cum să-i spun că, în adâncul sufletului meu, duc lupte zilnice? Că îmi doresc cu toată ființa să fiu cea mai bună mamă pentru el, să-l cresc în iubire, să-i ofer tot ce eu nu am avut? Că în fiecare zi mă ridic, mă străduiesc, mă reconstruiesc, doar ca el să aibă o mamă care să-l facă să se simtă iubit, văzut, înțeles?
Cum să-i explic că, de fiecare dată când îi cumpăr un cadou, bucuria din ochii lui vindecă dorințele neîmplinite ale copilului din mine? Că, atunci când îl privesc jucându-se, fericit, aud râsul unei fetițe sau al unui băiețel care, în trecut, doar visa la astfel de momente?
Cum să-i spun că, prin el, sufletul meu se vindecă? Că, din clipa în care a venit pe lume, a adus cu el lumină, pace, iubire, un fel de iubire pe care eu nu am cunoscut-o niciodată? Iubirea aceea pură, fără așteptări, fără condiții, fără temeri.
Cum să-i explic că, datorită lui, am învățat ce înseamnă să fii cu adevărat fericit? Că el este nu doar copilul meu, ci și cel care mi-a oferit șansa de a trăi o copilărie nouă, de data asta plină de iubire?
Poate că nu trebuie să-i explic nimic. Poate că trebuie doar să-l iubesc. Să-l țin aproape, să-l ascult, să fiu acolo pentru el. Poate că, într-o zi, va înțelege singur, doar privind înapoi și văzând că mama lui a fost tot ceea ce și-a dorit ea să aibă când era copil.
Și, atunci, va ști…
