De ce copilul plânge alături de adult, dar adultul îi spune copilului să se oprească?
Atunci când un adult plânge, copilul, fără să ezite, vine și îl îmbrățișează. Lacrimile adultului devin lacrimile copilului, care simte durerea și suferința celui mare și, în mod instinctiv, alege să fie acolo, prezent, vulnerabil, empatic. Nu încearcă să oprească plânsul, nu oferă soluții, nu spune „Nu mai plânge!”, ci doar rămâne alături, simțind profund emoția celuilalt.
Și totuși, când rolurile se inversează, iar copilul este cel care plânge, adultul reacționează altfel. De multe ori, prima reacție este să-i spună „Gata, nu mai plânge!”, „Nu e mare lucru”, „Hai, fii puternic!”. În loc să accepte și să valideze emoțiile copilului, adultul încearcă să le reprime, din dorința (poate inconștientă) de a-l proteja sau de a-l învăța să fie „puternic”.
Dar ce învață, de fapt, copilul din această reacție?
1. Plânsul este un semn de slăbiciune
Când un copil aude în mod repetat că trebuie să înceteze să plângă, înțelege că a-și exprima emoțiile nu este acceptabil. În timp, poate începe să creadă că lacrimile sunt ceva rușinos sau că trebuie să își ascundă suferința pentru a fi „puternic”.
2. Emoțiile sale nu sunt importante
Când un adult plânge, copilul își lasă deoparte propriile nevoi și se dedică alinării părintelui. Dar când copilul plânge, este adesea întâmpinat cu minimizare sau chiar respingere. Acest contrast îl poate face să simtă că emoțiile lui nu contează sau că sunt un inconvenient pentru ceilalți.
3. Va învăța să își reprime emoțiile
Dacă unui copil i se spune mereu să nu plângă, va învăța să își ascundă sentimentele. Poate că nu va mai cere ajutor, nu va mai împărtăși ceea ce simte și, în timp, va deveni un adult care își reprimă emoțiile în loc să le exprime sănătos.
Cum putem schimba această dinamică?
E important să tratăm emoțiile copiilor cu aceeași empatie pe care ne-am dori să o primim noi în momentele noastre de vulnerabilitate. În loc să spunem „Nu mai plânge”, putem spune:
„Văd că ești trist. Vrei să vorbim despre asta?”
„E în regulă să plângi. Sunt aici pentru tine.”
„Înțeleg că te simți supărat. Cum te pot ajuta?”
“Vrei să-ți dau o îmbrățișare?”
Copiii nu au nevoie să fie învățați că emoțiile sunt ceva de care să le fie rușine. Au nevoie să învețe că a simți este normal, că tristețea nu trebuie ascunsă și că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune.
Așa cum copilul îmbrățișează și plânge alături de adult, și adultul ar trebui să fie capabil să îmbrățișeze emoțiile copilului. Pentru că, în cele din urmă, copilul care este ascultat și înțeles va deveni un adult care știe să se accepte pe sine și să își gestioneze emoțiile sănătos.
