Dragostea bunicii rămâne în suflet pentru totdeauna, chiar și atunci când mâinile ei nu ne mai ating…
Există în viață o iubire pe care nu o poți compara cu nimic, dragostea bunicii. Nu e grăbită, nu e condiționată, nu cere nimic în schimb. Este acolo mereu, discretă, caldă, ca o pătură moale în serile reci ale copilăriei.
Când ești copil, bunica e omul care are timp. Care nu se supără dacă ai murdărit iar hainele, care îți aduce prăjitura preferată chiar dacă părinții au spus „nu”. Este femeia care știe să spună povești altfel decât oricine, pentru că le amestecă cu râs, cu emoție, cu ochii ușor umeziți de amintiri.
Iar mâinile ei… ah, mâinile bunicii. Mâinile care ne-au împletit iarna fulare, ne-au pansat genunchii juliți, ne-au ținut strâns la piept când lumea părea prea mare și prea necunoscută. Bunica avea mâinile aspre de la atâta viață, dar erau cea mai blândă atingere din lume.
Dar vine o zi, inevitabil, în care mâinile acelea nu ne mai ating. Și atunci ne dăm seama cât de adânc a sădit ea iubirea în noi. Pentru că dragostea bunicii nu moare. Se transformă. Devine parte din vocea noastră interioară, din gesturile de grijă pe care le avem față de copiii noștri, din modul în care gătim, oferim, iubim.
Chiar dacă nu o mai putem lua în brațe, ne întoarcem la ea ori de câte ori ne simțim pierduți. O regăsim în mirosul de cozonac, în oala veche de lut, în fețele de masă croșetate, în colțul din casă unde ne citea, sau în rugăciunile spuse în șoaptă.
Pentru că dragostea bunicii este veșnică. Nu are nevoie de prezență fizică pentru a trăi. Ea rămâne acolo, în suflet, în felul în care privim viața, în lacrimile care ne curg atunci când o pomenim, dar și în zâmbetul cu care ne amintim de ea.
Și poate că într-o zi, vom ajunge și noi bunici. Iar atunci, vom înțelege pe deplin cât de mare a fost darul primit.
