E absolut normal să-ți fie dor, uneori, de femeia care erai înainte să devii mamă și, în același timp, să nu-ți dorești pentru nimic în lume să te întorci la viața de atunci.
Acesta este unul dintre adevărurile maternității despre care vorbim prea puțin.
Pentru că, atunci când o mamă spune că îi este dor de vremurile în care singura persoană de care trebuia să aibă grijă era ea însăși, apare imediat vinovăția. Sau teama că va fi judecată.
„Cum să-ți fie dor de viața de dinainte, când acum îi ai pe ei?”
Dar dorul nu înseamnă regret.
Poți să-ți fie dor de diminețile în care te trezeai când voiai.
De serile în care puteai să pleci oriunde fără să pregătești o mie de lucruri înainte.
De liniștea unei cafele băute până la capăt.
De spontaneitate. De timpul tău.
De femeia care putea să se gândească, măcar din când în când, doar la ea.
Poți să-ți fie dor de toate acestea și să-ți iubești copiii mai mult decât orice pe lume.
Pentru că, odată cu maternitatea, nu se naște doar un copil. Se naște și o altă versiune a femeii care ai fost.
Una care iubește altfel. Care se teme altfel.
Care obosește altfel. Care își împarte timpul, somnul, brațele și gândurile.
Uneori te uiți în urmă la femeia care erai și îți este dor de ea. Nu pentru că ai vrea să-ți iei viața înapoi, ci pentru că și ea a fost parte din tine.
Și poate că cel mai ciudat lucru este acesta:
Dacă ai putea să te întorci pentru o zi la viața de atunci, probabil că după câteva ore ți s-ar face dor de glasurile care te strigă „mama”.
Ți-ar lipsi mânuțele care te caută.
Jucăriile împrăștiate. Îmbrățișările.
Poveștile de seară. Chiar și haosul de care uneori spui că ai nevoie să scapi.
Pentru că maternitatea are acest paradox: uneori îți este dor de cine erai înainte, dar nu ți-ai mai dori să fii niciodată doar femeia de atunci.
Nu trebuie să alegi între cele două.
Femeia care erai nu a dispărut. Este încă acolo, undeva în tine. Doar că acum, peste toate visele, dorințele și lucrurile care o defineau, mai poartă un nume.
Mamă.
