Există părinți care nu au niciodată niciun fel de ajutor în creșterea copiilor!
Nici ca să meargă până la doctor, nici ca să aibă măcar o oră pentru ei, ce să mai vorbim de timp pentru cuplu…
Nu se plâng, ci merg mai departe în fiecare zi, uneori luptând cu oboseala cronică, munca, stresul, o oră doar pentru ei…
Le e greu, suportă singuri orice, aruncă o privire tristă la cei care au sprijin și merg mai departe…
Își înghit oboseala, își ascund lacrimile, își îmbracă zâmbetul pe față pentru că nu au încotro.
Ei sunt părinții care nu cunosc luxul unui „lasă-l la mine și du-te să te odihnești puțin”.
Nu știu cum e să-ți bei cafeaua caldă în liniște, să faci o baie când cineva mic nu-ți bate în ușă, să te uiți la un film cap coadă, să mănânci mâncare gătită de altcineva, sau să stai o seară fără grija că cel mic se trezește.
Nu știu ce înseamnă un weekend liber sau o noapte dormită fără întreruperi.
Și totuși… își cresc copiii cu toată dragostea, chiar dacă uneori simt că nu mai pot.
Pentru că dragostea de părinte e mai puternică decât oboseala, decât lipsa de timp, decât dorința de odihnă, decât dorul de viața de dinainte.
Și poate nimeni nu le spune suficient de des, dar acești părinți merită nu doar respect, ci și recunoștință.
Pentru că, în tăcere, duc pe umeri greul pe care alții îl împart.
Și îl duc cu demnitate.
