Femeia epuizată nu are nevoie să fie salvată. Are nevoie să fie văzută.
Nu țipă.
Nu cere.
Nu bate cu pumnul în masă.
Ea doar tace… și continuă.
Cu ochii în pământ și sufletul în mânecă.
E femeia care stă trează noaptea, dar se trezește prima.
Cea care adună jucării, lacrimi, vase, griji.
Cea care mănâncă în picioare, în timp ce gătește altora.
Cea care a uitat ce înseamnă să respire pentru ea însăși.
Uneori își pune rimel doar ca să nu pară tristă.
Uneori zâmbește doar ca să nu-i sperie pe ceilalți.
Dar înăuntru… înăuntru e o liniște apăsătoare, ca o cameră plină de ecouri:
„Nu mai pot…”
„Dar trebuie…”
Nu are nevoie de sfaturi.
Nu are nevoie să i se spună: „Fii mai pozitivă!”
Are nevoie de o îmbrățișare.
De o oră de tăcere.
De un om care să-i spună: „Te înțeleg. E OK să fii obosită.”
Pentru că nu e lene.
Nu e slăbiciune.
E epuizare pură. Acel tip de oboseală care nu trece cu somn, ci cu blândețe.
Dacă vezi o femeie care pare „neimplicată”, „absentă” sau „nervoasă”…
Gândește-te că poate este secătuită.
Poate nu mai are un colț de liniște nici în gândurile ei.
Poate nu mai simte că e a ei viața asta.
Scriu pentru tine, femeie epuizată.
Tu care ai dat și ultima fărâmă de răbdare.
Tu care te-ai pus mereu pe ultimul loc.
Tu care simți că nu te mai recunoști în oglindă…
Îți spun:
Ești mai puternică decât crezi.
Dar asta nu înseamnă că trebuie să duci totul singură.
Ai voie să ceri ajutor.
Ai voie să plângi.
Ai voie să te oprești.
Ai voie să fii și TU.
