Fetița mea este gingașă și frumoasă precum un bujor de mai…
Dar nu doar pentru că are obrajii moi și luminoși ca petalele lui, ci pentru că în ea trăiește o delicatețe pe care nu o poți învăța… doar o simți.
E gingașă în felul în care mă ia de mână fără motiv. În felul în care râde cu toată inima, fără să se teamă că e prea mult. În felul în care iubește… curat, simplu, fără condiții.
E frumoasă nu doar când o privesc… ci mai ales când o simt. Când îmi spune „mama” și lumea se oprește pentru o clipă. Când își sprijină capul de mine, ca și cum acolo e tot universul ei.
Un bujor nu înflorește grăbit. Are timpul lui, ritmul lui… și frumusețea lui vine tocmai din această răbdare.
Așa e și ea.
Crește în fiecare zi, în felul ei… și, fără să-și dea seama, îmi umple viața de sens, de culoare, de primăvară.
Iar eu…
nu vreau să o schimb, nu vreau să o grăbesc.
Vreau doar să o protejez, să o țin aproape și să o las să înflorească exact așa cum este.
Pentru că, din toate minunile pe care le-am văzut în viața asta… nimic nu se compară cu ea.
