Iartă-mă, dragostea mea mică…
Iartă-mă pentru clipele când spun că sunt obosită…
Adevărul e că nu sunt niciodată obosită de tine, ci doar de mine, de trupul care nu mai ține pasul cu inima.
Iartă-mă când sper că vei dormi puțin mai mult…
Nu pentru că nu vreau să te țin în brațe,
ci pentru că, uneori, simt că nu mai pot, dacă nu respir și eu puțin.
Iartă-mă pentru momentele în care mă bucur de o tăcere, în timp ce tu dormi cu obrajii îmbujorați…
Știu că fiecare clipă e prețioasă, dar sunt și eu om,
și uneori am nevoie de câteva minute doar cu mine.
Iartă-mă când vocea ta dulce mă strigă iar și iar,
iar eu, fără să vreau, îmi pierd răbdarea…
Nu pentru că nu vreau să-ți fiu aproape,
ci pentru că uneori, m-aș așeza pe podea și aș plânge… de dor, de drag, de oboseală și de neputință.
Sunt dimineți în care aș vrea să dorm puțin mai mult, și nopți în care stau trează, întrebându-mă
dacă ți-am oferit destul din mine…
Nu sunt mereu ce mi-aș dori să fiu.
Dar sunt aici, zi de zi, luptând să fiu mai bună pentru tine.
Chiar și când sunt frântă, îți dau ce mai am
din iubire, din instinct, din adâncul sufletului meu de mamă.
Pentru că tu ești lumină.
Ești începutul și sensul fiecărui pas.
Tot ce vreau este să crești frumos,
curajos, blând și sigur că ești iubit.
Pentru că ești. Dincolo de cuvinte. Dincolo de timp.
Iartă-mă că nu sunt perfectă, dar sunt a ta.
Și pentru tine…
aș lua lumea de la capăt de o mie de ori.
A fi mama ta nu este doar un rol.
Este rădăcina ființei mele.
Este cel mai adevărat „eu” care am fost vreodată.
