Îmbrățișarea copilului meu mă vindecă de tot ce mă doare
Sunt zile în care oboseala nu se mai simte doar în corp, ci se simte și în inima și în gândurile mele…
Zile în care port pe umeri griji pe care nimeni nu le vede, răspunderi pe care nimeni nu le aplaudă și o iubire care mă face să mă simt cea mai fericită și împlinită mamă, dar care mă consumă până la ultima fărâmă.
Zile în care simt că nu mai pot… mă întind în pat întrebându-mă: oare cât mai rezist așa…
Și apoi vine copilul meu… cu îmbrățișarea lui caldă, și-mi spune: „Te iubesc, mama”, și își strecoară mânuțele prin părul meu…
Atunci mă vindec.
Mă vindec de tot ce mă doare: de oboseală, de griji, de vinovăție, de tristețe și de doruri nerostite…
Sufletul meu se face bine, pentru că îmbrățișarea lui e tot ce îmi doream.
O îmbrățișare mică, caldă, sinceră, în care nu există judecată, grabă sau așteptări.
Doar eu și copilul meu.
E doar timpul nostru, acum.
În îmbrățișarea copilului meu, lumea se oprește.
Nu mai contează ce n-a mers, ce am spus greșit, ce n-am reușit. Nu mai doare ce m-a rănit. Nu mai apasă ce m-a copleșit.
Pentru că acolo, cu capul lipit de pieptul meu sau de umărul meu, copilul meu îmi amintește cine sunt:
mama lui, lumea lui, siguranța lui.
Și, fără să știe, mă vindecă.
Mă vindecă de oboseala grea, de fricile pe care nu le spun.
De zilele în care m-am îndoit de mine.
Copiii nu știu psihologie.
Nu știu terapii.
Dar știu instinctiv să iubească.
Și iubirea lor, când te îmbrățișează strâns, e cel mai puternic leac.
Poate de aceea Dumnezeu i-a pus atât de aproape de inimile noastre.
Pentru că uneori, mama are nevoie de copil la fel de mult cum copilul are nevoie de mamă.
Așa că, dacă astăzi te doare ceva, în suflet sau în trup, oprește-te.
Lasă tot.
Și îmbrățișează-l.
S-ar putea să fie exact vindecarea de care aveai nevoie.
