Mâinile mamei mele astăzi nu mai sunt să vopsească ouă roșii cu mine…
Și niciodată nu mi-am imaginat că va veni un Paște în care voi sta în liniște și voi înțelege cât de mult însemnau acele momente simple.
Nu erau doar ouă roșii, sau alte bunătăți…Erau mâinile ei lângă ale mele… erau poveștile spuse în bucătărie… era grija cu care frământa, era iubirea, era „acasă”.
Astăzi, vopsesc ouăle singură. Dar nimic nu mai are același gust. Pentru că nu culoarea le făcea speciale… ci ea.
Și poate că asta este cea mai grea lecție a vieții: că abia când pierdem, înțelegem cât de mult am avut.
Dacă mama ta este încă lângă tine… nu amâna. Stai cu ea. Ajut-o. Îmbrățișeaz-o. Fă-ți timp.
Pentru că vine o zi… când ai da orice în lume
să mai vezi încă o dată acele mâini vopsind ouă roșii cu tine.
