Mama este, de cele mai multe ori, cea mai obosită din familie… și, paradoxal, cea care spune cel mai des: „sunt bine”.
Ea nu obosește doar fizic. Obosește în gânduri, în griji, în listele care nu se termină niciodată. În nopțile în care se trezește de zece ori și dimineața zâmbește ca și cum ar fi dormit opt ore. În zilele în care are grijă de toți, dar nu mai știe când a avut grijă cu adevărat de ea.
Mama este cea care vede tot. Care simte tot.
Care ține minte tot.
Știe când copilul e trist fără să spună nimic.
Știe când ceva nu e în regulă în casă, chiar dacă nimeni nu observă. Știe când trebuie să fie puternică… chiar și atunci când ar vrea doar să se oprească puțin.
Dar nu se oprește. Pentru că iubirea ei nu ia pauză.
Mama este cea mai obosită… nu pentru că viața a fost mai grea cu ea, ci pentru că ea a ales, în fiecare zi, să ducă mai mult decât îi aparține.
Și totuși… dacă o întrebi cum e, îți va spune:
„Sunt bine.”
Pentru că, pentru ea, toți ceilalți trebuie să fie bine… înaintea ei.
Dar… și de mamă trebuie să avem grijă.
Să o întrebăm dacă e bine… și să așteptăm răspunsul adevărat. Să o ajutăm fără să ceară.
Să-i oferim timp, liniște și puțină odihnă.
Pentru că și ea are nevoie, din când în când,
să fie ținută în brațe… nu doar să țină.
