Moș Nicolae nu ajunge la toți copiii… nu pentru că nu merită, ci pentru că viața nu a fost la fel de blândă cu toți oamenii.
Sunt mamă, iar 5 decembrie este seara aceea în care totul miroase a nerăbdare și magie.
E seara când copiii își lustruiesc ghetuțele cu un entuziasm care îmi bucură sufletul.
Așa era și în copilăria mea… de care îmi amintesc și acum. Somnul îmi era mai dulce decât în orice altă noapte din an.
Era noaptea în care credeam în minuni.
Astăzi… sunt mamă.
Iar bucuria sărbătorilor a prins un alt sens. Magia a prins alt chip: fetițele mele, decorând biscuiți de turtă dulce pentru Moșul, pregătind cu emoție această seară magică.
Și, deși am tot ce-mi trebuie: iubire, familie, liniște, o casă plină de căldură, în fiecare an, în preajma lui Moș Nicolae, simt o durere care mă înțeapă adânc:
Moșul nu ajunge peste tot.
Nu în toate casele e cald.
Nu toate ghetuțele sunt lustruite cu speranță.
Nu toate diminețile de 6 decembrie sunt magice.
Este lumea asta mare, cu milioane de copii… iar unii dintre ei adorm cu ochii umezi, întrebându-se ce au făcut greșit.
Dar ei nu au făcut nimic greșit.
Lipsurile nu sunt vina unui copil.
Și, oricât mi-aș dori să pot, nu pot lumina singură toate casele.
Dar pot să nu uit.
Pot să spun.
Pot să mă rog ca oamenii să fie mai buni, măcar în perioada asta.
Eu sunt mamă. Și știu că un copil nu are nevoie de jucării scumpe.
Are nevoie de dragoste, de speranță, de siguranță.
Mă gândesc la acei părinți care, în seara asta, își încuie sufletul în lacătele grijilor.
Care ar da orice să poată pune o portocală în ghetuțele copilului… dar n-au de unde.
Care își ascund durerea sub zâmbet, ca să nu umbrească ochii nevinovați.
Mă gândesc și la copiii care nu au cine să le pregătească ghetuțele.
La cei care se trezesc dimineața nu cu emoție, ci cu absență.
La bătrânii singuri care privesc spre uliță, așteptând pași care nu mai vin.
Și mă doare. Pentru că eu am tot… și totuși nu pot să mă bucur fără să mă gândesc și la ei.
Aș vrea ca Moș Nicolae să aducă fiecărei case un pic de căldură.
Să șteargă o lacrimă.
Să pună un zâmbet acolo unde e tăcere.
Să le spună copiilor că sunt iubiți, chiar dacă uneori viața nu pare dreaptă.
Aș vrea ca lumea asta să fie mai blândă.
Mai omenoasă.
Mai atentă la cei mici și la cei bătrâni.
Și poate că darurile Moșului nu sunt doar în ghetuțe.
Poate că adevăratul dar este bunătatea dintre noi.
În seara asta, eu îmi strâng copiii în brațe cu recunoștință.
Dar în gândul meu îi strâng pe toți.
Pe toți copiii pentru care magia nu bate la ușă.
Dacă ar fi să-i scriu din nou Moșului, i-aș spune doar atât:
Moșule, umple inimile înaintea ghetuțelor.
Și, acolo unde nu ajunge darul, să ajungă binecuvântarea.
