Noaptea pentru o mamă
este a doua jumătate de zi…
Mama are ochii închiși, dar nu doarme. Corpul îi e întins, poate chiar sleit de puteri, însă sufletul îi e în alertă, atent la fiecare foșnet, la fiecare respirație, la fiecare mișcare firavă a copilului. Pare cufundată într-un somn adânc, dar adevărul e că mintea ei rămâne trează… pentru că o mamă nu se odihnește niciodată cu adevărat.
Dacă puiul ei s-a întors de pe o parte pe alta, ea știe. Dacă respiră mai greu sau mai repede, ea simte. Inima mamei e legată invizibil de trupul copilului ei și răspunde la cele mai fine vibrații. Nu are nevoie de sunete puternice sau semnale clare – ea știe. Este acel „simț al mamei”, acea putere tainică pe care nimeni nu o învață, dar care se activează în clipa în care își ține pentru prima oară copilul în brațe.
Uneori, grijile nu o lasă să adoarmă deloc. Alteori, abia închide ochii când ceasul arată deja ora dimineții. Gândurile îi roiesc prin minte: Oare i-e cald? Oare a mâncat suficient? Oare va fi bine mâine? Oare sunt eu destulă? Dar în ciuda oboselii, a nesiguranței, a epuizării, ea rămâne acolo – prezentă, veghetoare, iubitoare.
Pentru o mamă, noaptea nu este un răgaz. Este o extensie tăcută a grijii.
Este a doua jumătate a unei zile în care dăruiește tot.
Și totuși, de unde vine această forță tainică? De unde găsește ea resurse când nu mai are nimic de oferit? Cum poate să se trezească iar și iar, de zece ori pe noapte, și totuși să zâmbească dimineața? Cum reușește să fie acolo, cu inima larg deschisă, când uneori abia mai stă în picioare?
Poate că nu există un răspuns științific, dar sufletul știe: este lucrarea lui Dumnezeu. Este har. Este miracolul iubirii care nu se stinge niciodată, iar grija ei e divină – clipă de clipă, zi și noapte.
Căci așa este o mamă:
Cu ochii închiși, dar veghind.
Cu trupul obosit, dar cu inima trează.
Cu gândul mereu la copilul ei, chiar și atunci când pare că doarme.
Noaptea pentru o mamă,
nu este liniște.
Este iubire în stare de veghe.
