O durere despre care vorbim prea puțin este durerea taților care pleacă la muncă departe de casă…
Îi vedem urcând în avion cu bagajul în mână și spunând familiei: „Aveți grijă de voi. Ne vedem curând.” Par puternici, stăpâni pe ei, hotărâți. Dar nimeni nu știe cum își înghit lacrimile după ce se așază pe scaun și avionul se desprinde de pământ.
Nimeni nu vede cât de mult doare să-și lase copilul acasă, să piardă dimineți grăbite, îmbrățișări, povești spuse înainte de culcare, serbări și zile obișnuite care nu se mai întorc.
Nimeni nu știe că, uneori, după ce se încheie apelul video și ecranul se stinge, tatăl rămâne singur într-o cameră străină și plânge. Poate că în timpul apelului a zâmbit și a spus că este bine. Poate că și-a ascuns oboseala și dorul ca să nu-și întristeze familia. Dar după ce copilul îi spune: „Tati, când vii acasă?”, toate zidurile lui se prăbușesc.
Tații nu vorbesc întotdeauna despre cât îi doare. Au fost învățați să reziste, să nu se plângă, să fie puternici și să ducă greul în tăcere. Însă și lor le este dor. Și ei numără zilele. Și ei adorm cu telefonul lângă pernă, privind fotografiile celor de acasă.
Nu pleacă fiindcă nu-și iubesc familia. Pleacă tocmai pentru că o iubesc și vor să-i ofere un trai mai bun. Dar fiecare lucru câștigat departe de casă are un preț: timpul petrecut fără oamenii pentru care muncesc.
În spatele multor familii care „se descurcă” există un tată obosit, singur și copleșit de dor, care își poartă dragostea în tăcere, de la sute sau mii de kilometri distanță.
Să vorbim și despre durerea taților. Despre sacrificiile lor nevăzute. Despre lacrimile pe care și le șterg înainte să pornească din nou camera și să spună, zâmbind:
„Tati este bine. Voi să aveți grijă de voi. Vin acasă cât pot de repede.”
(Dreapturile de autor sunt rezervate!)
