„O, mamă…”
Și, dintr-odată, nu mai ești adult.
Ești copil.
Cu dorul strâns în piept și cu nevoia aceea veche de a te întoarce „acasă”.
„O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi,
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi…”
Așa a scris Mihai Eminescu despre mamă.
Cu o blândețe ieșită din comun, cu o iubire sinceră de copil, care nu se stinge nici când crești, nici când mama nu mai e.
Pentru Eminescu, mama nu a fost doar ființa care dă viață. A fost adăpost, rugăciune, locul în care dorul nu doare.
Poate de aceea versurile lui ne ating atât de adânc. Pentru că, indiferent câți ani avem, în noi trăiește încă un copil care ar vrea să fie chemat pe nume, cu glas cald, de mama lui.
Și poate că adevărata cultură începe aici: în felul în care iubim, ne amintim și ne întoarcem, mereu, la mamă.
Astăzi, când am discutat cu fetița mea despre ziua marelui poet, fără să vreau am simțit un nod în gât și ochii mi-au lăcrimat…
Așa se simte Eminescu.
