O mamă nu doarme niciodată cu adevărat.
Ea adoarme doar pe jumătate, cu o ureche ciulită la respirația copiilor ei.
Ea nu mănâncă prima. Nici ultima. Mănâncă între două guri date cu lingurița.
Nu se plânge de dureri, pentru că are mereu alte dureri de alinat.
Nu își ia pauză, dar e sprijinul tuturor.
Nu cere, dar dă tot ce are. Și încă ceva în plus.
O mamă își găsește liniștea în râsul copiilor ei.
Se luminează când vede ochii lor senini.
Și se rupe în bucăți când îi vede triști, obosiți sau singuri.
Ea nu se gândește la ea… pentru că inima ei locuiește deja în alți doi, trei, patru oameni mici.
O mamă iubește fără măsură.
Și când e obosită.
Și când nu mai poate.
Și chiar și atunci când nu i se întoarce iubirea.
Pentru că a fi mamă nu e doar un rol.
E o formă de iubire veșnică. O viață dăruită, clipă cu clipă.
Și un miracol tăcut pe care copiii îl vor înțelege abia când vor deveni și ei părinți.
