Pe vremea mea era o mândrie ca un copil să citească mult. Să fie deștept, curios, silitor. Să nu creeze probleme.
Astăzi am ajuns să normalizăm lipsa de interes.
„Nu-i place lectura.”
„Nu e pentru el.”
„Se plictisește repede.”
„Are prea multă energie.”
Dacă nu are rezultate bune la școală, spunem că școala e depășită. Notele nu contează. Dacă nu are răbdare, spunem că așa e generația, mai activă. Dacă nu respectă reguli, spunem că e un copil liber care gândește cu mintea lui.
Și apoi ne mirăm de ce copiii de astăzi nu învață, nu respectă pe nimeni, nu sunt serioși, nu știu ce vor să facă cu viitorul lor și nu-i depășesc în inteligență nici măcar pe părinții lor.
Și încet-încet, am început să scădem ștacheta.
Nu pentru că ei nu pot mai mult. Ci pentru că nouă ne e teamă să le cerem mai mult.
Nu, copiii nu sunt mai puțin inteligenți. Nu sunt mai puțin capabili. Sunt poate chiar mai isteți decât am fost noi. Au mult mai multe unelte de informare și sunt mult mai curajoși decât am fost noi. Și este un lucru bun.
Dar inteligența fără disciplină și responsabilitate nu construiește nimic. Energia fără direcție nu duce nicăieri. Libertatea fără reguli nu înseamnă progres.
A iubi lectura nu înseamnă a fi „cuminte”. Înseamnă a-ți antrena mintea. A avea răbdare.
A construi gândire. Și asta este, poate, una dintre cele mai prețioase valori: gândirea critică.
A învăța nu este demodat. Înseamnă construirea propriului viitor. Respectul nu este opțional. Ne mirăm că oamenii nu se mai respectă între ei, dar pe copii îi învățăm că ei sunt peste profesori, părinți, bunici…
Dacă am trăi într-o lume în care respectul ar dispărea definitiv, cum ar arăta oare zilele noastre?
Seriozitatea nu este toxică. Un om serios devine un om de succes, capabil să-și construiască o viață frumoasă. Iar noi, ce ne dorim cu adevărat pentru copiii noștri? O viață frumoasă, nu-i așa?
Dragi părinți, înțelegeți că educația pe care le-o oferiți astăzi copiilor le construiește viitorul de mâine.
Poate că nu trebuie să ne întrebăm de ce copiii nu mai vor. Poate trebuie să ne întrebăm dacă noi le mai cerem.
Pentru că un copil nu crește la nivelul confortului lui. Crește la nivelul așteptărilor noastre. Și da, așteptările realiste sunt sănătoase pentru dezvoltarea lui.
Și poate cea mai mare dovadă de iubire nu este să le netezim drumul, să le scoatem toate obstacolele din față.
Ci să îi ajutăm să devină cea mai bună variantă a lor. Să le oferim educație, motivație și valori. Să-i aducem în punctul în care își trăiesc propria viață la potențialul maxim.
Mai multe despre educație aici: https://www.emag.ro/oricine-poarta-in-suflet-o-mama-camelia-rebegea-cartre-0001/pd/DCP1D53BM/?utm_medium=ios&utm_source=mobile%20app&utm_campaign=share%20product
