Poate era un tată al unui copil…
Nu a greșit cu nimic. Doar muncea.
Iar la capătul celălalt al zilei îl așteptau poate soția, copiii, părinții. O familie întreagă care trăiește din pașii lui obosiți, din fiecare drum pe care îl face.
Atât de rău am ajuns, încât să lovești un om doar pentru că e de altă naționalitate?
Este halucinant. Durerea nu are pașaport, lacrimile nu au culoare a pielii, iar dragostea pentru copil nu ține de ce limbă vorbești.
Câtă orbire să ai ca să nu vezi că omul din fața ta este exact ca tine? Poate își plătește chiria cu ultimii bani, poate strânge pentru rechizitele copilului, poate trimite acasă, la mii de kilometri, o parte din câștig, ca mama lui bolnavă să aibă medicamente.
Cum ar fi dacă românii plecați la muncă în străinătate ar fi tratați așa?
Cum ar fi ca fiul sau fiica ta să fie umiliți doar pentru că s-au născut în alt colț de lume?
Noi, mamele, știm ce înseamnă să-ți aștepți copilul acasă. Să numeri orele până îl vezi intrând pe ușă. Să te rogi să ajungă teafăr. Să știi că are un drum lung și obositor și să-ți ții respirația până când auzi cheia în yală.
Acest om, acest livrator, are și el o mamă undeva în lume. Și pentru ea, el e tot copilul ei. Cum am putea să nu simțim durerea asta?
Un om nu este o etichetă. Nu este un accent, o naționalitate sau o culoare a pielii.
Un om este o inimă, o poveste, o familie care îl așteaptă acasă.
Și orice palmă dată pe nedrept lasă o rană în toată omenirea.
Avem nevoie să ne amintim ceva simplu: omenia nu are granițe.
