Poate îți mai amintești de corpul ei perfect, fără urme. Sau îți amintești când era mereu veselă și odihnită…
Dar nu te opri acolo. Privește-o acum.
Privește urmele acelea fine… nu sunt imperfecțiuni. Sunt dovezi ale iubirii necondiționate.
Dovezi că a purtat viață. Că a dat din ea, din somnul ei, din liniștea ei… ca să crească o lume pentru voi.
Poate nu mai doarme la fel. Poate nu mai zâmbește la fel de des ca înainte. Poate nu mai arată „ca în poze”.
Dar știi ce este acum?
Mai mult decât a fost vreodată.
Este mamă. Este sprijin. Este acasă.
Fiecare urmă de pe corpul ei spune o poveste pe care nimeni nu o vede, dar toți o trăiesc.
Fiecare linie e o noapte nedormită.
Fiecare schimbare e o alegere făcută din iubire.
Nu sunt „urme”… sunt semnături ale sacrificiului tăcut. Ale iubirii care nu cere nimic înapoi.
Și poate… în loc să îți amintești cum era,
ar trebui să o vezi pentru ceea ce este acum.
Pentru că femeia de lângă tine nu a pierdut nimic. A devenit tot.
Iar corpul ei nu spune o poveste despre cum a fost… ci despre cât de mult a iubit și s-a dăruit.
