„Să aduci un copil pe lume” – pentru unele femei, nu e doar o bucurie. E o luptă.
Despre venirea pe lume a unui copil se vorbește, de obicei, cu zâmbete, baloane și emoții dulci.
Dar pentru unele femei, începutul poveștii nu e marcat de teste pozitive sau burtici înflorite.
Pentru ele, începutul e o așteptare dureroasă, un vis ce pare tot mai îndepărtat, o luptă cu tăcerea propriului corp.
Infertilitatea nu înseamnă doar analize, tratamente și investigații.
Înseamnă luni în care o inimă bate cu speranță, doar ca apoi să se frângă iar.
Înseamnă priviri în gol în farmacii, lacrimi ascunse în baie, și un „Poate luna viitoare” repetat până la epuizare.
Femeile care trec prin această luptă duc în spate o povară invizibilă.
Se tem să mai spere, dar n-au curajul să renunțe.
Și de multe ori, trăiesc durerea în tăcere, pentru că nu vor să audă din nou:
„Nu te mai gândi atât”, „Va veni când te aștepți mai puțin”, „Poate nu e scris pentru tine”.
Dar tocmai ele merită cea mai mare prețuire.
Pentru că speră în fiecare lună, chiar și când le doare.
Pentru că nu renunță, deși fiecare rezultat negativ le smulge câte o bucățică din suflet.
Pentru că sunt deja mame, chiar dacă încă nu țin un copil în brațe. Sunt mame prin iubirea lor, prin luptă, prin curaj.
Și dacă, într-o zi, acel copil vine, prin minune, prin tratamente sau prin adopție, el nu vine într-o viață.
El vine într-un suflet deja pregătit să îl iubească de o mie de ori mai mult.
