„Să aibă tot ce eu n-am avut.”
O replică a părinților de astăzi, bine intenționată, dar ușor periculoasă.
Mulți dintre noi am crescut cu lipsuri.
Lipsuri materiale, dar și lipsuri de timp, de răbdare, de explicații.
Am crescut într-o perioadă în care educația era mai mult despre corectare decât despre înțelegere, mai mult despre frică decât despre dialog.
Și ne-am promis ceva firesc:
copilul meu va avea mai mult decât am avut eu.
“Va avea ce eu n-am avut.”
Dar, uneori, din dorința de a repara trecutul, ajungem să pierdem prezentul.
De teama de a nu greși ca părinții noștri, renunțăm la fermitate. De teama de a nu răni, evităm limitele. De teama de a nu frustra, oferim tot, uneori chiar și ce nu are nevoie copilul.
Un copil nu crește sănătos din “îi dau totul ca să nu sufere”. Crește din reguli clare. Din consecvență. Din „nu”-uri explicate. Din adulți serioși și responsabili care rămân fermi, dar calzi.
A-i oferi copilului tot ce își dorește nu înseamnă a-l proteja. Uneori înseamnă a-l lăsa fără repere.
Între educația dură de altădată și permisivitatea de azi există un drum de mijloc:
educația cu limite și respect. Cu empatie, dar și responsabilitate. Cu iubire care nu rănește, dar nici nu abandonează.
Nu ne vindecăm copilăria dându-le copiilor noștri tot. O vindecăm devenind părinți mai conștienți. Mai prezenți. Mai asumați.
Pentru că, la final, copilul nu are nevoie de părinți perfecți. Are nevoie de părinți care să-l iubească suficient cât să-i spună “nu” la timpul potrivit.
Camelia Rebegea - Autor
