Spunem cu atâta ușurință:
„Bunica a crescut 4–5 copii și nu avea depresie…”
Ne întrebăm, uneori cu un dezinteres aproape rece, de ce femeile de astăzi ajung să vorbească despre oboseală, anxietate sau depresie.
Pentru că, nu-i așa, “au de toate”.
Corect. Au de toate.
Dar ceea ce nu au de multe ori este o vorbă bună. Un om care să le spună: „Te înțeleg.”
Cineva care să vadă dincolo de zâmbetul lor obosit.
De multe ori le lipsește ceva foarte simplu:
o mână de ajutor, o îmbrățișare, sau cineva care să spună:
„Stau eu puțin cu copilul, du-te și fă un duș liniștită.”
Nu toți copiii sunt la fel.
Unii plâng de dimineața până seara.
Unii țipă din orice. Unii vor să fie luați în brațe nonstop. Unii nu dorm noaptea și te trezesc din oră în oră. Unii au o energie nesfârșită și vor joacă fără pauză. Alții se ceartă între ei toată ziua.
Și în tot acest timp, tu ești acolo.
Mamă. Arbitru. Bucătar. Psiholog. Profesor.
Doctor. Și, uneori, singura persoană care ține casa în echilibru.
Iar în mijlocul tuturor acestor lucruri, se întâmplă ceva despre care se vorbește prea puțin.
Tu începi să te pierzi.
Uneori îți pierzi răbdarea. Uneori îți pierzi logica în cele mai banale situații. Uită-te la tine și te întrebi:
„De ce nu mai pot gândi clar?”
Pentru că ești epuizată.
Sunt zile în care abia dacă reușești să bei o cafea. Zile în care începi zece lucruri și nu termini niciunul. Zile în care te așezi pe canapea două minute și simți că ai putea adormi instant.
Și totuși… mergi mai departe.
Pentru că o mamă face asta. Merge mai departe chiar și atunci când nimeni nu vede cât de greu îi este.
Așa că, înainte să spunem ușor:
„Pe vremuri femeile nu aveau depresie…”
Poate ar trebui să întrebăm mai întâi:
Cine avea grijă de ele?
Pentru că, de multe ori, își lăsau copiii la bunici. Exista o mână de ajutor aproape de casă. Exista cineva care să spună: „Lasă-l la mine câteva ore.”
Nu purtau singure totul pe umeri.
Și poate că nu trăiau nici cu aceeași teamă permanentă că ar putea greși. Nu erau judecate la fiecare pas. Nu aveau presiunea de a fi mame perfecte și nici să vindece rănile trecutului.
Și mai aveau ceva foarte important: aveau cu cine vorbi. Vecinele intrau una la alta. Familiile erau aproape. Viața se trăia mai mult împreună.
Nu spun că nu le era greu. Le era. Creșterea copiilor nu a fost niciodată ușoară.
Spun doar că și mamelo r de astăzi le este greu.
Doar că astăzi, de foarte multe ori,
mamele sunt foarte singure.
