Timpul trece atât de repede pentru o mamă…
Fiecare prima dată aduce cu ea și o ultimă dată… pe care nu știm să o prețuim suficient… și nimeni nu ne spune asta. Nimeni nu ne pregătește pentru acel ultim mamaaa spus cu voce de copil mic, pentru ultima dată când ne vor cere să-i luăm în brațe și să-i ducem “avionul” sau când se temeau de întuneric.
Prima dată când au spus „mama”, am simțit că lumea toată s-a oprit. Dar n-am știut că, într-o zi, acel cuvânt va suna altfel, mai rar, mai grăbit, mai distant…
Prima dată când au dormit cu capul pe pieptul nostru, am simțit că suntem casa lor. Nu știam că va veni o seară în care ne vor spune: „Nu mai dorm cu tine, mama, sunt mare.”
Le-am legat șireturile, le-am porționat mâncarea în bucăți mici, le-am spălat trupul firav și le-am împletit părul în două codițe cu fundiță… Și toate astea au părut rutine, uneori obositoare…
Dar, într-o zi, ultima dată când le-am spălat părul fin, n-am știut că e ultima.
N-am știut că vor învăța singure și că nu vor mai avea nevoie de mine așa cum aveau atunci.
Ultima dată când m-au întrebat: „Pot să dorm cu tine, mama?” m-am gândit că mai avem timp. Că vor mai veni și alte nopți în care vor dori să se cuibărească lângă mine.
Dar n-au mai venit.
Copiii noștri cresc în liniște. Nu peste noapte, ci în fiecare clipă. Și fiecare clipă e un ceva care nu se mai întoarce.
Un râs din burtă, o îmbrățișare care se lipește de gâtul nostru, o întâmplare spusă cu ochii mari și cuvinte încurcate.
Suntem mereu prea grăbiți… „Hai, îmbracă-te mai repede!”, „Hai, termină odată!”, „Hai, mergem că întârziem!”
Dar timpul… el nu întârzie niciodată. El pleacă. Și duce cu el toate aceste prima dată-uri care se transformă, pe nesimțite, în ultime.
De aceea, mamă dragă, oprește-te din când în când. Privește-i. Ascultă-i. Îmbrățișează-i mai mult. Ține-i de mână chiar și când cred că sunt prea mari.
Pentru că nimeni nu ne anunță când trăim o ultimă dată.
Și într-o zi, ne vom uita la jucăriile uitate într-un colț, la pantofii de copii care nu le mai vin de mult, la hainele de bebeluș păstrate în fundul unui dulap… și ne vom întreba:
Când a fost ultima dată când mi-a spus „mama” cu voce de copil mic?
Când a fost ultima dată când m-a căutat cu mânuțele ei noaptea în somn?
Când a fost ultima dată când lumea lui toată eram eu?
Timpul nu ne spune când vine acea ultimă dată.
Dar noi putem alege să prețuim fiecare clipă ca și cum ar fi ultima!
