Tot greul… cade, de cele mai multe ori, pe umerii mamei. Nu pentru că așa ar trebui. Ci pentru că… așa ajunge.
Mama este cea care știe. Știe când copilul nu e bine, chiar dacă nu spune nimic.
Știe ce lipsește din frigider. Știe ce teme sunt de făcut, ce serbare urmează, ce medic trebuie sunat.
Știe tot. Și duce tot.
Duce oboseala. Duce grijile. Duce nopțile nedormite. Duce și ce nu se vede.
Pentru că, de multe ori, mama nu cere ajutor.
Sau… chiar dacă îl cere, nu vine la timp.
Și atunci face ce știe ea mai bine: merge mai departe.
Zâmbește când e obosită. Ridică atunci când simte că nu mai poate. Ține casa, ține copiii, ține tot.
Dar cine o ține pe ea?
Pentru că și mama obosește. Și mama are nevoie. Și mama nu e „puternică” pentru că nu doare… ci pentru că nu are unde să lase durerea.
Și poate că nu trebuie să-i spunem mereu că e „eroina”. Poate trebuie, din când în când,
să-i luăm puțin din greutate.
Pentru că nu e normal ca tot greul să fie al ei.
E doar… prea obișnuit.
