Trăim într-o perioadă ciudată… în care, în loc să evoluăm cu echilibru, am ajuns să promovăm ura față de propriii noștri părinți.
Nu mai vedem mijlocul, nu mai vedem nuanțele.
Ori îi ridicăm în slăvi, ori îi aruncăm la gunoiul trecutului.
Și nu, aici nu vorbesc despre părinții care și-au crescut copiii cu abuz, violență sau traumă.
Despre acele povești dureroase nu poate nimeni să ceară „iubire cu forța”.
Vorbesc despre ceilalți.
Despre părinții și bunicii care au făcut ce au știut ei mai bine, cu resursele pe care le-au avut, cu vremurile prin care au trecut.
Despre oamenii care nu au avut acces la psihologie, la cărți, la informații… dar au avut inimă, sacrificiu și intenție bună.
Nu este sănătos să îi anulăm complet.
Nu este sănătos să anulăm o generație întreagă doar pentru că noi vrem „altfel”.
Putem evolua fără să distrugem.
Putem schimba fără să urâm.
Putem crește fără să rupem definitiv rădăcinile care ne-au ținut în picioare.
Am ajuns într-un punct în care bunicii sunt uneori ținuți departe de nepoți, nu pentru că ar face rău intenționat, ci pentru că nu fac lucrurile „ca în manual”.
Pentru că nu sunt „la zi” cu toate termenologiile, tehnicile și etichetele moderne.
Și totuși…
un bunic care iubește sincer și respectă regulile familiei tinere este o binecuvântare, nu o amenințare.
Nu trebuie să preluăm ce a fost greșit din generațiile lor, dar nici să aruncăm ce a fost bun.
Nu trebuie să repetăm traumele lor, dar nici să uităm valorile lor.
Echilibrul acesta ne lipsește cel mai mult.
Nu ura.
Nu tăierea legăturilor.
Nu extremele.
Luăm binele, renunțăm la rău și continuăm drumul cu inimă, respect și discernământ.
Asta înseamnă evoluția adevărată.
Mai multe despre educație, despre importanța legăturilor între generații și despre cum punem limite sănătoase, am scris în cartea „Oricine poartă în suflet O Mamă”
