„Trăim vremuri în care bunicile sunt mai mult musafiri decât stâlpi de sprijin.
Vin cu flori, cu zâmbete, cu haine frumoase, cu manichiura perfectă… dar pleacă repede, lăsând părinții singuri în furtuna zilnică.
Nu mai există acele bunici care se așezau la masa familiei și rămâneau până se liniștea casa. Care știau rețetele copilăriei noastre și le găteau din inimă, nu din obligație. Care țineau copilul în brațe ca pe cel mai prețios lucru din lume și îți spuneau: «Du-te, mamă, și odihnește-te, eu rămân cu el.»
Parcă sunt din ce în ce mai rari acei bunici care reparau cu răbdare o bicicletă împreună cu nepoțeii, astăzi pare că se schimbă din ce în ce mai mult unele lucruri care păreau normale când noi eram copii. Adevărul este că bunicii au viața lor și nu sunt obligați să ajute cu nimic, dar asta face ca tinerilor părinți să le fie foarte greu… și de fapt, ușor ușor, se pierd și rădăcinile.
Nu îi judec, dar le simt lipsa… pentru că ajutorul bunicilor nu e doar un sprijin practic, ci un dar de iubire, continuitate și rădăcini pentru o întreagă familie.”
