Un copil care u© ide nu mai este doar „un copil”. Este un făptuitor.
Iar societatea care refuză să spună asta devine complice prin tăcere.
Pentru fapte inimaginabile, dacă nu există lege, atunci nu mai vorbim despre „tragedii”.
Vorbim despre neglijență și incompetență din partea autorităților.
Apar imediat „specialiștii de serviciu”, aceiași „psihologi” care ne spun că:
– „nu are discernământ”
– „e neînțeles”
– „agresivitatea ascunde o rană”
Exact aceeași narațiune care, ani la rând, a șters limitele, a diluat responsabilitatea și a confundat protecția cu scuzele.
A explica NU înseamnă a absolvi.
A înțelege NU înseamnă a ierta orice.
A proteja copilul agresor NU înseamnă a abandona victimele.
Dacă un copil este considerat suficient de matur: să consume conținut violent, să stea ore întregi pe rețele sociale, să planifice, să filmeze, să execute cele mai grave fapte posibile, atunci trebuie să fie considerat suficient de matur și pentru consecințe.
Altfel, ce mesaj transmitem
Că poți distruge o viață și apoi să te ascunzi în spatele cuvintelor „nu a avut discernământ”.
NU!
Asta nu e empatie.
Este frică în rândul oamenilor și haos legislativ.
Și până când statul va alege clar de partea cui este, a victimelor sau a agresorilor „explicați” la nesfârșit, vom continua să ne prefacem surprinși la următorul caz.
Și mai e ceva ce nu mai avem voie să evităm.
De ani de zile ni se repetă obsesiv că „pedeapsa traumatizează”,
dar nimeni nu mai vorbește despre trauma victimelor. Despre “integrarea celui care comite fapte rele”, dar îi ignorăm total pe cei care suferă din cauza asta. Despre familiile distruse. Despre copiii care nu se mai întorc acasă.
Am ajuns într-un punct în care agresorul are avocat, psiholog, scuze, explicații,
iar victima are… o știre de seară și apoi uitare…
Ni se spune că legea trebuie să fie blândă cu minorii, dar realitatea arată că blândețea fără limite naște monștri, nu oameni.
Un copil care a fost crescut fără consecințe reale ajunge să creadă că: lumea îi datorează ceva, că furia lui e justificată, iar vina aparține mereu altcuiva.
Și când nimeni nu îl oprește la timp,
când nimeni nu spune „până aici”,
ajungem la ce vedem astăzi.
Nu, nu toți copiii agresivi ajung © riminali.
Dar toți © riminalii au fost, la un moment dat, copii fără limite reale.
Iar statul care refuză să intervină ferm devine coautor moral.
Nu poți construi o societate sănătoasă spunându-le copiilor că: orice comportament e „expresie emoțională”, orice violență e „contextuală”, orice faptă gravă e „o etapă”
Pentru că nu este.
Este un eșec colectiv: al părinților care au confundat iubirea cu permisivitatea, al specialiștilor care au relativizat răul, al autorităților care au ales să tacă.
Și până când nu vom avea legi clare, consecințe reale și curajul de a spune adevărul, vom continua să ne mințim că „a fost un caz izolat”.
Nu a fost.
Și poate că, nici nu va fi ultimul.
*Textul este o opinie civică despre responsabilitatea legală și protecția victimelor.
