Acuși începe școala și ne întoarcem la programul nostru obișnuit.
Vacanța de vară rămâne în urmă…
Pentru unii a însemnat drumuri la munte sau la mare, unde s-au bucurat de peisaje, de răcoarea muntelui ori de valurile calde ale mării, de apusuri lungi și răsărituri de poveste. Pentru alții, au fost zile nesfârșite petrecute la bunici, în satul copilăriei, unde în câteva clipe s-au strâns amintiri cât pentru o viață întreagă.
Au trăit acea copilărie adevărată, în care timpul nu are program. Au adormit târziu, privind stelele, cu genunchii juliți și obrajii rumeni de soare. Au uitat de reguli, de spălatul pe mâini la oră fixă și de cina la timp.
Mărul cules direct din copac avea cel mai bun gust din lume. Iar apa, rece ca un izvor de munte, scoasă din fântâna bunicilor, era băutura care răcorea nu doar trupul, ci și sufletul. Mic dejunul era o cană cu lapte de la văcuța din ogradă și o felie de pâine cu zacuscă făcută de mâinile harnice ale bunicii. Au urcat pe dealuri, au cules prune, au alergat prin iarbă, au ascultat greierii cântând în liniștea serilor târzii, departe de claxoane și agitația orașului.
Copilăria la țară nu se măsoară în zile, ci în bucurii mărunte care, mai târziu, devin povești de spus mai departe.
Iar pentru sufletele lor mici, acele seri de vară nu au fost niciodată doar seri… au fost începuturi de veșnicie. Și acolo vor să se întoarcă de fiecare dată…
