Dimineața, când pleci la școală, în mine se întâmplă două lucruri în același timp.
O parte din mine e mândră… atât de mândră.
Te privesc cum îți pui ghiozdanul în spate, cum îți aranjezi hăinuțele, cum crești… și îmi dau seama că devii, încet, omul tău.
Dar mai e o parte din mine…
o parte tăcută, care te-ar mai ține puțin acasă.
Încă o îmbrățișare. Încă un „mai stai”. Încă o dimineață în care să nu te grăbești să crești.
Pentru că, adevărul e că… nu ne doare plecarea ta la școală. Ne doare cât de repede trece copilăria.
Ieri te țineam în brațe fără să vrei să cobori.
Astăzi îți spui „pa, să ai o zi minunată” și pleci. Mâine… nici nu știu dacă îmi vei mai întoarce privirea din ușă.
Și totuși, te las să pleci. Cu inima strânsă, dar cu sufletul plin de iubire.
Pentru că rolul meu nu este să te țin lângă mine… ci să te cresc suficient de puternic încât să poți merge singur.
Și, chiar dacă lumea te va purta departe, să știi un lucru: în fiecare dimineață în care pleci,
rămâne în urma ta o mamă care te iubește la fel de mult ca în prima zi.
Și va fi mereu acolo să te aștepte…
acasă.
