Stau pe nisip și-mi privesc trupul schimbat…
Nu mai e același ca odinioară.
Pielea de pe burtă e întinsă, sânii poartă urmele hrănirii, iar coapsele poartă amintiri în dungi fine…
Uneori mă doare. Alteori, mă învinovățesc.
Dar apoi îmi ridic privirea și o văd pe ea, alergând prin valuri…
Ea este minunea mea…
Se bucură de viață, își trăiește viu copilăria!
Ea este inima care a crescut lângă inima mea.
Sufletul care a transformat totul, inclusiv trupul meu…
Și-mi aduc aminte că fiecare vergetură este un fir de legătură între mine și ea.
Un curcubeu al speranței și al iubirii infinite!
Fiecare schimbare este dovada că am fost pământul din care a înflorit o viață.
Ce binecuvântare imensă e maternitatea…
Nu trupul meu o spune. Inima mea, da.
Când îți privești corpul și nu-l mai recunoști,
amintește-ți că el a fost casa îngerului tău! A ființei pe care o iubești cel mai mult de pe pământ!
Acolo e cea mai pură formă de iubire! Acolo a crescut viața!
Și că nicio casă care adăpostește iubirea nu e vreodată urâtă.
