CÂND AUTORITATEA PROFESORULUI ESTE ȘTEARSĂ, SĂ NU NE MAI AȘTEPTĂM LA O SOCIETATE CIVILIZATĂ
Știm cu toții știrea care a circulat zilele trecute: doi părinți ar fi agresat o profesoară, de față cu alți copii, după ce aceasta i-ar fi atras atenția copilului lor în timpul unei vacanțe.
Și, sincer, dincolo de detaliile concrete ale cazului, problema pe care o scoate la suprafață nu este deloc nouă.
De ani de zile vedem cum, încetul cu încetul, autoritatea profesorului este pusă la pământ.
Profesorul nu mai are voie să certe.
Nu mai are voie să atragă atenția.
Nu mai are voie să spună copilului că a greșit.
Nu mai are voie să ridice tonul.
Nu mai are voie să pună o limită fără riscul ca, a doua zi, un părinte revoltat să îi ceară socoteală.
Dar să ajungem în punctul în care doi adulți consideră că răspunsul la nemulțumirea lor poate fi violența asupra unui profesor, în fața copiilor, este un eșec profund al nostru, ca societate.
Și întrebarea care ar trebui să ne preocupe cel mai mult este:
Ce a înțeles copilul din această întâmplare?
Că profesorul nu contează?
Că atunci când cineva îi atrage atenția, mama și tata vin și îl pun la punct?
Că regulile sunt pentru ceilalți?
Că el are întotdeauna dreptate?
Că orice conflict poate fi rezolvat prin intimidare, amenințare sau chiar cu pumnul?
Dar ceilalți copii care au asistat?
Ce au înțeles ei?
Că adultul care încearcă să impună o regulă poate fi umilit și lovit? Că forța este mai importantă decât respectul? Că cel care țipă mai tare sau lovește mai tare câștigă?
Așa ceva este inadmisibil.
Și trebuie să înțelegem ceva esențial: să îți aperi copilul nu înseamnă să îi dai dreptate indiferent ce face.
Eu cred că un părinte trebuie să își apere copilul atunci când este nedreptățit, umilit sau abuzat. Categoric.
Dar există o diferență uriașă între a-ți apăra copilul și a-l învăța că nimeni nu are voie să-i spună vreodată că a greșit.
Copiii au nevoie de iubirea noastră necondiționată.
Dar nu au nevoie de aprobarea noastră necondiționată pentru orice comportament.
Au nevoie să audă și:
„Ai greșit.”
„Nu ai procedat frumos.”
„Profesorul a avut dreptate să îți atragă atenția.”
„Îți sunt alături, dar ceea ce ai făcut nu este în regulă.”
Asta nu înseamnă să fii împotriva propriului copil.
Înseamnă să-l educi.
Pentru că astăzi putem merge la școală să ne certăm cu profesorul care i-a făcut observație.
Mâine putem certa antrenorul.
Poimâine, angajatorul.
Dar într-o zi copilul nostru va deveni adult și va descoperi ceva ce ar fi trebuit să învețe de mic: lumea nu se va reorganiza în jurul lui.
Va întâlni reguli. Va primi observații. Va auzi „nu”. Va fi contrazis. Va greși. Va suporta consecințe.
Iar dacă noi l-am crescut cu impresia că orice persoană care îl contrazice este dușmanul lui, nu l-am pregătit pentru viață. Dimpotrivă.
Scriu despre lucrurile acestea de ani de zile.
Unii sunt de acord cu ceea ce scriu, alții nu. Și este absolut normal să fie așa.
Putem avea păreri diferite despre educație. Putem discuta despre câtă autoritate trebuie să aibă un profesor, despre limite, despre metodele potrivite de disciplină. Putem critica un profesor atunci când greșește și putem cere explicații atunci când considerăm că propriul copil a fost tratat incorect.
Dar există o linie care nu trebuie trecută niciodată: violența.
Mai ales în fața copiilor.
Pentru că în clipa aceea nu mai vorbim doar despre conflictul dintre niște adulți.
Vorbim despre lecția pe care o primesc niște copii.
Iar copiii privesc. Și învață.
Dacă vrem copii respectuoși, trebuie să le arătăm respect.
Dacă vrem copii care își controlează furia, trebuie să ne vadă controlându-ne furia.
Dacă vrem ca mâine să trăiască într-o societate civilizată, trebuie să le arătăm astăzi cum se comportă oamenii civilizați atunci când nu sunt de acord.
Profesorii nu sunt perfecți.
Părinții nu sunt perfecți.
Copiii nu sunt perfecți.
Dar școala și familia nu ar trebui să fie două tabere aflate permanent în război pentru copil.
Ar trebui să fie de aceeași parte: de partea educației lui.
Pentru că atunci când copilul vede că părintele distruge orice urmă de autoritate a profesorului, profesorul nu este singurul care pierde.
În final, pierde copilul.
Iar când autoritatea profesorului este ștearsă definitiv și respectul este înlocuit cu amenințarea și pumnul, să nu ne mai întrebăm, peste câțiva ani, ce s-a întâmplat cu societatea în care trăim.
Răspunsul s-ar putea să fie chiar în lecțiile pe care copiii noștri le privesc astăzi.
Și să nu ne mirăm dacă, în viitor, din ce în ce mai puțini oameni își vor dori să ajungă la catedră. Pentru că dincolo de știri, statistici și dezbateri, rămâne omul.
Oare ce este acum în sufletul acelei profesoare? Cu ce sentiment se va întoarce în fața copiilor? Cu aceeași încredere? Cu aceeași bucurie de a-i îndruma? Sau cu teama că orice observație făcută unui copil ar putea stârni furia unui părinte?
Am ajuns oare în punctul în care profesorilor trebuie să le fie frică să-și facă meseria?
Dacă da, atunci avem o problemă mult mai mare decât un incident izolat. Avem o problemă de societate.
Camelia Rebegea - Autor
