Părinți, când luăm atitudine față de propriii copii? Când avem grijă cu adevărat de ei?
Câte tragedii trebuie să se mai întâmple ca să ne ridicăm de pe canapea? Ca să ne pese cu adevărat și să facem ceva?
Probabil știți ce s-a întâmplat ieri la o școală din Bistrița. Anul trecut vorbeam despre alte cazuri, anul acesta vorbim din nou despre violență extremă în școli… Și câte situații grave nici măcar nu ajung să fie cunoscute publicului?
Profesorii au ajuns să-și facă semnul crucii înainte să intre în clasă, de teamă pentru siguranța lor, iar noi continuăm să spunem că ne educăm copiii?
Un protest pentru siguranța tuturor în școli, când? Pentru copii, pentru profesori, pentru fiecare om care intră dimineața într-o școală și trebuie să se întoarcă acasă în siguranță!
Nu mai avem voie să controlăm gențile elevilor la intrarea în școală, că “îi traumatizăm.”
Nu mai avem voie să fim fermi cu acești copii, că “îi traumatizăm.”
Nu mai avem voie să le impunem o îmbrăcăminte decentă la școală, că “îi traumatizăm.”
Până când folosim această explicație stupidă pentru a respinge orice discuție despre reguli, limite și responsabilitate? Putem cere măsuri de siguranță aplicate legal, cu respect pentru demnitatea copiilor. Putem fi fermi, calmi și consecvenți. Putem cere decență și respect.
Să ne gândim și la trauma copilului care își vede colegul sau profesoara atacată. La frica celor care aud țipete pe hol. La părinții care primesc un telefon și află că fiul sau fiica lor a ajuns la spital.
Îmi asum tot ce scriu!
De ani de zile vorbesc despre asta, dar a venit timpul ca și alți părinți să mi se alăture! Să vedem clar ce se întâmplă cu copiii pe care îi trimitem la școală. Să știm ce îi preocupă, ce urmăresc, ce spun, cum se comportă și ce suferințe poartă cu ei.
Tocmai de aceea urmează să public o carte despre educație. Am mari emoții, recunosc, dar știu ca este atât de necesar! Sper să ajungă și la părinții care au nevoie să înțeleagă cât de mare este responsabilitatea noastră: să creștem oameni buni, demni și respectuoși, capabili să trăiască alături de ceilalți fără să îi rănească.
S-a întors lumea cu susul în jos! Odinioară, copiii se temeau de profesori. Astăzi, există profesori care se tem de copii. Odinioară, părinții le arătau respect cadrelor didactice. Astăzi, unii se consideră superiori tuturor profesorilor și le contestă orice observație despre propriul copil.
Când eram eu copil, părinții luau în serios obrăznicia, (astăzi nici nu mai ai voie să pui această “etichetă”), iar încălcarea regulilor avea consecințe. Da, există copii și adolescenți pentru care vorba bună, singură, nu este suficientă. Este nevoie și de reguli ferme, de consecințe clare și de părinți care să le aplice SERIOS
OK, am învățat să nu ne mai batem copiii, dar când învățăm să-i și educăm? Cu adevărat!!!
Respectul nu e demodat! E obligatoriu ca o societate să fie civilizată!
Copiii au nevoie de iubire, de limite clare și de adulți care să le spună răspicat: „Oprește-te! Comportamentul acesta rănește și este inacceptabil.” Au nevoie să învețe că fiecare faptă are consecințe, că respectul se arată și atunci când ești nemulțumit și că furia nu îți dă dreptul să ameninți sau să lovești.
Iar noi, părinții, avem datoria să ascultăm și lucrurile incomode despre copiii noștri. Să luăm în serios semnalele de alarmă, să cerem ajutor când situația ne depășește și să colaborăm cu profesorii. Când justificăm fiecare greșeală și căutăm mereu vinovați în jur, ratăm ocazia de a interveni la timp.
Vreau să ne putem trimite copiii la școală cu încredere. Vreau ca profesorii să poată preda în siguranță. Pentru asta trebuie să cerem măsuri concrete, să ne implicăm și să ne asumăm fiecare partea de responsabilitate.
Până când mai spunem „copilul meu n-ar face niciodată”, fără să ne întrebăm ce face, ce trăiește și ce învață, de fapt, copilul nostru?
Educația se vede și în felul în care copilul nostru îi tratează pe ceilalți atunci când noi nu suntem lângă el. Iar responsabilitatea noastră continuă și după ce îl lăsăm la poarta școlii!
