Când în sfârșit te așezi să respiri și ești strigată, doare…
Când nu mănâncă ce ai gătit, doare…
Când toți îți cer, și nimeni nu vede oboseala ta, doare…
Când ești acolo pentru toți și ție abia îți rămân câteva minute din zi, doare…
Când faci totul în tăcere și nimeni nu spune „mulțumesc”, doare…
Când te întrebi dacă e suficient ce faci, doare…
Când îți ascunzi lacrimile ca să nu le încarci sufletul, doare…
Când te simți vinovată că ai nevoie de o pauză, doare…
Când adormi ultima și te trezești prima, doare…
Când porți pe umeri griji pe care nimeni nu le vede, doare…
Când îți lași dorințele tale „pentru mai târziu”, doare…
Când ți-e dor de tine… de cine erai înainte, doare…
Dar știi ce nu se vede? Că în tot „doare”-ul acesta… crești oameni.
Crești brațe care te vor îmbrățișa într-o zi fără să le ceri.
Crești suflete care vor ști să iubească pentru că te-au avut pe tine.
Crești o lume mai bună… chiar dacă uneori te pierzi pe tine în ea.
Și poate nu ți se spune zilnic… dar ceea ce faci tu nu este puțin.
Este totul.
