Copilul meu nu-mi datorează nimic pentru toate sacrificiile mele.
Nimic din ce am făcut n-a fost impus de el. A fost alegerea mea, o alegere pe care am făcut-o cu inima întreagă.
Am vrut să-l port în pântec și-apoi în brațe, să-l simt aproape chiar și când oboseala îmi tremura oasele.
Am vrut să îi dau timpul meu, răbdarea mea, nopțile mele nedormite și visele mele amânate.
Am ales, cu bună știință, să îl pun pe primul loc, înaintea a tot ce eram sau aș fi putut deveni.
Să-l alin când plânge, să îi schimb scutecele în zori de zi, să îi mângâi sufletul în tăcerile lui.
Am vrut să fiu acolo, cu toată ființa mea, să îi fiu sprijin și rădăcină.
Să știe că oriunde ar merge, nu va fi niciodată cu adevărat singur.
Chiar dacă într-o zi voi fi doar o voce în amintirea lui, dragostea mea va rămâne acolo, vie, în subconștientul lui.
Nu îmi datorează recunoștință.
Nu-mi datorează întoarcerea acelor gesturi, nici echivalentul iubirii oferite.
Pentru că el nu mi-au cerut nimic. Eu am ales totul.
Și dacă aș putea s-o iau de la capăt, aș alege la fel.
Poate chiar mai mult.
Pentru că fericirea lui e sensul vieții mele.
Pentru că îl iubesc dincolo de cuvinte.
Pentru că sunt mama lui.
Și asta e cel mai frumos legământ pe care l-am rostit vreodată, nu cu vorbe, ci cu viața mea.
