În mentalitatea românească încă există convingerea că trebuie să faci copii, să te sacrifici pentru ei pentru ca la bătrânețe să aibă ei grijă de tine – adică să-și sacrifice și ei ani din tinerețea lor că să rămână lângă tine și să te îngrijească, când tu nu mai poți.
La orice specie de pe pământ, atunci când puiul ajunge la maturitate, pleacă de lângă părinții lui și își caută drumul propriu – aceasta este normalitatea.
Copilul nu-l faci pentru tine, „ca să aibă
cine–ți aduce un pahar cu apă la bătrânețe”, ci pentru că vrei să duci viața mai departe și să formezi o ființă umană valoroasă.
