Mai târziu mă joc cu tine…
Și s-a făcut noapte…
Mai târziu îți citesc o poveste…
Și copilul a adormit fără poveste…
Mai târziu îți ofer o îmbrățișare, acum am puțină treabă…
Și ai uitat de acea îmbrățișare…
Mai târziu ne jucăm cu mingea,
Și copilul a învățat să se joace singur…
Mai târziu facem activități împreună…
Și copilul deja face singur…
Mai târziu te ascult, acum vorbesc la telefon…
Și copilul a învățat că el nu este important…
Mai târziu îți spun cât de mult te iubesc…
Și copilul a crescut căutând iubirea în priviri străine…
Mai târziu vin să te privesc cum dormi…
Și copilul s-a obișnuit cu întunericul fără tine…
Mai târziu îți răspund, acum sunt ocupat…
Și copilul a învățat să nu mai întrebe…
Mai târziu, mereu mai târziu…
Și copilăria s-a dus. N-a așteptat. N-a repetat.
Când îți dai seama că „mai târziu” a devenit „prea târziu”,
copilul tău nu mai e copil.
Și tu ai rămas cu regretele… și cu timpul pe care nu l-ai trăit.
Nu lăsa clipele să treacă.
Nu lăsa copilul să te crească singur.
El are nevoie de tine acum. Prezent, atent, viu în viața lui.
Pentru că dragostea nu se măsoară în cuvinte sau promisiuni…
Ci în prezență. În ochi care văd. În urechi care ascultă. În brațe care strâng, atunci când copilul cere!
Copiii nu țin minte ce le-ai spus că vei face…
Țin minte dacă ai fost acolo când aveau nevoie de tine.
Și va veni vremea, când îți veți da seama ca “mai târziu” a trecut deja… și-atunci inima ta va plânge de dor…
