Păstrați-vă frații aproape.
Există oameni care ne cunosc dinainte să știm cine suntem. Ne-au văzut cu genunchii juliți, cu pijamalele prea largi și cu lacrimi pentru o jucărie pe care o voiam amândoi. Au stat cu noi la aceeași masă, au auzit aceeași voce chemându-ne în casă și au crescut lângă noi, fiecare în felul lui.
Frații noștri păstrează bucăți din copilăria noastră pe care, uneori, doar ei și le mai amintesc.
Când suntem mici, ne certăm pentru locul de lângă mama, pentru ultima clătită sau pentru cine stinge lumina. Ni se pare că avem o viață întreagă să ne jucăm împreună…
Apoi creștem. Apar serviciul, casele noastre, copiii, grijile. Întâlnirile se răresc și ajungem să spunem tot mai des: „Te sun eu când mă mai eliberez.”
Dar apropierea are nevoie de loc în viața noastră. De un telefon dat în drum spre casă. De o cafea băută împreună. De o întrebare simplă: „Tu cum mai ești, cu adevărat?”
Păstrați-vă frații aproape. Bucurați-vă pentru reușitele lor și spuneți-le asta. Căutați-i și într-o zi obișnuită, când singurul motiv este că v-a fost dor. Dacă v-ați rănit, găsiți curajul să vorbiți, să ascultați și să vă cereți iertare. O relație între frați crește prin grija pe care amândoi o pun în ea.
Iar noi, ca părinți, avem un rol în felul în care începe această legătură.
De fiecare dată când spunem „Uite ce cuminte este sora ta!” sau „Fratele tău de ce poate?”, îi așezăm într-o competiție pentru aprecierea noastră. Fiecare copil are nevoie să se simtă văzut și iubit pentru cine este.
Putem să le ascultăm supărările, să-i ajutăm să-și spună ce îi deranjează și să le arătăm cum se repară o ceartă. Să respectăm lucrurile și spațiul fiecăruia. Să le oferim timp împreună, din care să adune amintiri: o prăjitură făcută în bucătărie, un cort din pături ridicat în sufragerie, o seară în care râdem cu toții.
Apropierea se construiește în astfel de momente, iar fiecare dintre ei merită să primească grijă și să învețe să o ofere.
Ca mamă, îmi doresc ca, peste ani, copiii mei să se caute cu drag. Să-și cunoască bucuriile, să-și facă loc la masă și să poată spune, cu încredere: „Am nevoie de tine.”
Și, când se vor întâlni, să existe mereu o întâmplare care să înceapă cu: „Mai ții minte când eram mici?”
